Imagini. Viata mea in film - Ingmar BERGMAN

DESCRIERE

Ingmar BERGMAN

Imagini. Viata mea in film
NEMIRA, 2022

Traducere din limba suedeza de Ioana GHISA

Prefata de Andrei GORZO

Extras din prefata

            Protagonista din Bergman Island are la un moment dat un flirt cu un localnic. Acesta e tanar si cool si o informeaza in treacat ca lupta de-o viata a lui Bergman cu figura tatalui pastor si cu propriile vestigii de religiozitate e o tema la care nu mai rezoneaza nimeni din Suedia contemporana. Asa sa fie? (Hansen-Love lasa intrebarea in aer. [...].)
Sigur, e posibil sa fie asa cum zice tanarul localnic din Bergman Island si, cu toate astea, convulsiile de posedati ale personajelor lui Bergman – toti acei traitori in iadul-de-pe-pamant care-i pop[uleaza filmele – sa continue sa fascineze. Personajele lui exista pe ecran cu o intensitate a prezentei corporale care ramane foarte rara in filme. Ea nu tine doar de faptul ca Bergman e un maestru al monologului dramatic, dar tine si de asta. Cinemaul nu e o simpla chestiune de punere in imagini a unui scenariu scris. Cinemaul e el insusi scriitura – cu cuvinte, dar si cu lumina, cu starea vremii si, in cazul lui Bergman, mai ales cu toate acele corpuri (si minti) loiale: Harriet Andersson, si Ingrid Thulin, si Bibi Andersson, si liv Ullmann, si Max von Sydow, si Gunnar Bjoernstrand, si Erland Josephson, si altii – o trupa asa cum nu mai exista in cinema decat la foarte putini regizori (la John Ford si la John Cassavetes, la Andy Warhol si Rainer Werner Fassbinder, dar nu la multi altii). Unele dintre temele lui Bergman (viata intre iadul singuratatii si iadul cuplului, pustietatea rece a unei lumi post-Dumnezeu) isi pot pierde relevanta, temporar sau chiar de tot, dar macar o parte din tot ce-a scris el pe ecran poate continua sa hipnotizeze, caci, in ultima instanta, Bergman a vrut sa scrie vraji, vraji puternice (cheia acestei dimensiuni a ambitiei lui se gaseste, dupa parerea mea, in Fanny si Alexander), sa foloseasca imagini si cuvinte ca sa mesmerizeze.

Extras/ Prefata/ pp. 16-17
Protagonista din Bergman Island are la un moment dat un flirt cu un localnic. Acesta e tanar si cool si o informeaza in treacat ca lupta de-o viata a lui Bergman cu figura tatalui pastor si cu propriile vestigii de religiozitate e o tema la care nu mai rezoneaza nimeni din Suedia contemporana. Asa sa fie? (Hansen-Love lasa intrebarea in aer. [...].)
Sigur, e posibil sa fie asa cum zice tanarul localnic din Bergman Island si, cu toate astea, convulsiile de posedati ale personajelor lui Bergman – toti acei traitori in iadul-de-pe-pamant care-i pop[uleaza filmele – sa continue sa fascineze. Personajele lui exista pe ecran cu o intensitate a prezentei corporale care ramane foarte rara in filme. Ea nu tine doar de faptul ca Bergman e un maestru al monologului dramatic, dar tine si de asta. Cinemaul nu e o simpla chestiune de punere in imagini a unui scenariu scris. Cinemaul e el insusi scriitura – cu cuvinte, dar si cu lumina, cu starea vremii si, in cazul lui Bergman, mai ales cu toate acele corpuri (si minti) loiale: Harriet Andersson, si Ingrid Thulin, si Bibi Andersson, si liv Ullmann, si Max von Sydow, si Gunnar Bjoernstrand, si Erland Josephson, si altii – o trupa asa cum nu mai exista in cinema decat la foarte putini regizori (la John Ford si la John Cassavetes, la Andy Warhol si Rainer Werner Fassbinder, dar nu la multi altii). Unele dintre temele lui Bergman (viata intre iadul singuratatii si iadul cuplului, pustietatea rece a unei lumi post-Dumnezeu) isi pot pierde relevanta, temporar sau chiar de tot, dar macar o parte din tot ce-a scris el pe ecran poate continua sa hipnotizeze, caci, in ultima instanta, Bergman a vrut sa scrie vraji, vraji puternice (cheia acestei dimensiuni a ambitiei lui se gaseste, dupa parerea mea, in Fanny si Alexander), sa foloseasca imagini si cuvinte ca sa mesmerizeze.