Icoane facatoare de minuni ale Maicii Domnului - Sfantul Munte Athos

Gavril Vatamaniuc: Am fost un om liber. Convorbiri cu Liana Petrescu

0 opinii / Scrie o opinie
  • 14,70 lei

SAU
ne puteti contacta si la: 0751 166116

DESCRIERE

Gavril VATAMANIUC  |  Am fost un om liber. Convorbiri cu Liana PETRESCU 

Fundatia Academia Civica, Centrul International de Studii asupra Comunismului, 2016

Colectia Istorie orala - 30

Seria “Recviem pentru taranul roman” – Nr. 2

Postdocumentare, aparat critic – Virginia ION

Editor – Romulus RUSAN

Extras de la p. 46

G.V.: [...] Cand au vazut ca le-au ars satele, bucovinenii s-au umplut de furie. Aveau loc ciocniri cu patrulele sovietice cand oamenii mergeau dupa alimente. Nici un partizan nu a murit, dar rusi au murit destui. Satenii erau oamenii muntilor, care de mici copii erau cu arma in mana, erau braconieri. Erau tragatori de elita – Tugui scrie in cartea lui, asta e adevarat.

L.P.: Cum spuneati ca se numeste cartea?

G.V.: “Voievodeasa” sau asa ceva. Tugui spune adevarul aici, ca erau tragatori de elita: cu o arma cu glont impuscau vrabia in varful copacului. Nu scapa fiinta omeneasca de ochiul lor. Asadar, au avut loc ciocniri si multi rusi au murit, majoritatea fiind ingropati in cimitirul comunei Sucevita.

L.P.: In ce an se intamplau acestea?

G.V.: In august 1944, pana la 23 august. Dupa 23 august, prin ’45-’46, i-au cules pe rusi din cimitirele de prin toate comunele si i-au dus la Radauti, unde au facut un cimitir mare langa linia de cale ferata. Exista un monument acolo si sunt inmormantati multi – sute de rusi. Dupa ce au vazut oamenii ca le-au ars casele, nu numai ca se duceau dupa alimente riscand confruntarea cu rusii, dar treceau si linia frontului, prin locuri stiute de ei, si atacau oameni izolati care se ocupau cu aprovizionarea frontului. Pana cand, intr-o zi, vazand rusii ca au mereu pierderi, s-au hotarat sa scotoceasca prin muntii din fata liniilor lor. Parcurgand vreo 5-6 km (rusii stiau unde e frontul romano-german din obcina), au inceput sa caute cu unitati compacte, prin vagauni, . intr-o zi, au dat peste colibe. Dar au trecut luni de zile, timp in care viata si-a urmat cursul, cu evenimentele ei. A murit o batrana, Simioneasa – mama fratilor Ion si Constantin Braileanu. Au dus-o noaptea in marginea satului si au inmormantat-o acolo, in padure. Sotia fratelui meu Ion a nascut in coliba o fetita deosebit de frumoasa, cu ochii albastri, cum sunt si ceilalti doi, Gheorghe si Paraschiva. Pe ea au botezat-o in paraul acela. I-au pus numele Ioana. A botezat-o un om batran, care cunostea formula, ca-n vremuri de bejanie. Femeile aveau agheasma si busuioc, care se gasesc in casa fiecarui crestin din Bucovina.

Cand s-a intamplat ca rusii sa vina prin apropiere, copiii din brazi au dat alarma, partizanii au fugit cu copiii la colibe si si-au luat toate masurile. Erau toti pregatiti tot timpul: dimineata sau de cu noapte, alimentau batranii, copiii. Ziua nu se mai facea foc. Stateau toti cu bagajul facut. Cand s-a dat alarma, s-au ascuns cu totii la parau. Rusii au gasit colibele pustii, dar au vazut ca nu sunt de mult parasite. Au tras cu automatele prin desisuri, prin imprejurimi, si au intarziat mai mult in zona. Din cauza racelii din fundul paraului, fetita a inceput sa scanceasca. De frica sa nu auda rusii scancetul, fratele meu, Ion, a pus o perna pe gura fetitei. Rusii s-au invartit mai mult pe acolo. Dupa plecarea lor, Ion a luat perna de pe capul copilului si a vazut ca fetita murise. Cu gurita deschisa, ochii larg deschisi, parca ar fi vrut sa le spuna: “Fiti linistiti, ca eu nu v-am tradat!”. A iesit de acolo mama, sfasiata de durere. Stiti ce inseamna sa plangi si sa jelesti in tacere? Sa inghiti toata durerea si sa nu o poti da afara? E groaznic! Ion se ineca in plans, dar nu a cartit nici el, nici fratii, nici sora noastra. Plangeau toti din coliba. Au jelit-o asa trei zile si trei nopti. Apoi au imbracat-o frumos, i-au facut un cosciug din scoarta de copac si, intr-o noapte, insotit de trei partizani, Ion a luat cosciugul sub bratul stang, arma in mana dreapta, a trecut frontul rusesc si s-a apropiat de casa sa, sus, deasupra satului, in marginea padurii, pe un tapsan foarte frumos. Acolo a facut o groapa si a inmormantat-o pe scumpa lui odrasla. S-a citit din Biblie, apoi fiecare partizan i-a dat onorul cu cate un foc de pusca si s-au intors toti la coliba lor. Si astazi (pentru cine vrea sa filmeze), mormantul este bine ingrijit. O potecuta te duce prin padure pana la locul acela (plange). Cat a trait, fratele meu, Ion, a ingrijit mormantul. Acum el a ramas in seama lui Gheorghe, fratele ioanei, feciorul lui Ion. Dupa cum osemintele strajerilor lui Stefan cel Mare au ramas marturie de la Nistru, pana hat, spre Milcov, asa si osemintele urmasilor lui, ale micutei Ioana si ale Simionesei, aduc marturie ca aici au trait romanii.

Extras de la p. 48 – Patizanii

Rusii au facut aceasta incursiune cu unitati masive. Lupta o divizie din Armata 40 din Frontul 2 ucrainean – stiu asta precis, de la prizonierii luati de fratele meu. Au dat un atac pe toata linia. Din aceasta cauza, a doua zi, 1 000 de oameni s-au ridicat cum se ridica cocorii sau gastele salbatice cand vine ceasul sa migreze. S-au ridicat fara sa vorbeasca unul cu altul. A fost extraordinar! O mie de oameni de pe toata linia frontului au sosit in aceeasi dimineata in Obcina Mare, la trupele romano-germane, dupa ce calatorisera noaptea precedenta. Ofiterii au fost uluiti cand au vazut atata lume: “Dar de unde veniti d-voastra, oameni buni?”, au intrebat ei. Si mai mare le-a fost uimirea cand au vazut ca multi dintre barbati purtau arme: “Dar ce-i cu d-voastra, cum de sunteti inarmati?”; “Pai noi am luptat pana acum impotriva rusilor care ne-au dat foc la sate”; “De unde aveti arme?”; “Sunt ale noastre”. Atunci le-a venit ideea sa organizeze lupta de partizani. Acestea se intamplau prin luna iunie, cand oamenii au ajuns la Obcina Mare. Ofiterilor le-a venit ideea ca armata romana si comandamentul romano-german sa organizeze rezistenta de partizani.

Satenilor care purtau arme le-au propus sa se inscrie ca partizani. Si s-au inscris toti. Mai mult, datorita faptului ca satele fusesera evacuate, multi ostasi din unitatile romane care se gaseau in tara au aflat ca o parte din teritoriul Bucovinei fusese ocupat, iar familiile se refugiasera. Ostasii au cerut permisiunea sa mearga la familiile lor, sa le vada. Li s-a dat imediat concediu. Nu veneau la Dorohoi, Botosani, unde au fost duse familiile evacuate, ci se duceau in Campulung Moldovenesc, in spatele frontului romano-german, fiindca aflasera ca acolo erau multi evacuati. Veneau la Campulung Moldovenesc si se prezentau la comandament, aflau de familie, dar nu mai plecau inapoi la unitate: “ramai aici!”; “Pai ma dau dezertor, domnule general!” – e vorba de generalul Camarasu si de colonelul Constantinescu, comandantul Regimentului 3 Graniceri. Acest regiment era pe linia frontului; in dreapta, era un batalion al Regimentului 2 Graniceri, iar in stanga era regimentul 22 Vanatori de munte, german, care se intindea de la Poiana Crucii, pana dincolo de Magura Vacii, in hotar cu Polonia. In fata regimentului german de vanatori de munte se afla batalionul de elita Putna, format din 1 300 de partizani voluntari, majoritatea bucovineni (1 000 erau bucovineni, iar 300 erau bucovineni din nord, basarabeni si ucraineni). Acesti ucraineni au luptat in organizatia lui Bandera, cu nemtii, dar mai tarziu au intors armele impotriva nemtilor. Ei au vrut o Ucraina independenta. Toti partizanii au primit un fel de salopete de la comandamentul romano-german. Armamentul era tot de captura, rusesc.

SPECIFICATII

An aparitie 2016
Coperta Brosata
Dimensiuni 13 x 20 cm
Nr. pagini 263
Limba Romana
Cod 978-973-8214-92-7