Numele ei era Uitare

DESCRIERE

Numele ei era Uitare, Andreea Nanu - editura Eikon

Carte recomandata de Alex. Stefanescu, ca Librar pentru o zi la Libraria Bizantina, din 25 noiembrie 2015.

Dupa Ziua cea mai alba , romanul Nu­mele ei era Uitare , cel de-al doilea vo­lum al tetralogiei inspirate de po­etica anotimpurilor, continua proiectul scriitoarei Andreea Nanu de a propune cititorilor o proza densa, lirica, inspirata de nevoia de frumusete si de ca­u­ta­rea adevarului intr-o lume care incearca sa-si salveze sensul si credinta. In martie 2014, in Du­minica Ortodoxiei, Ziua cea mai alba ni se descoperea ca o p­a­ra­bo­la a vietii omului contemporan, reinterpretand, in acorduri muzicale, lupta lui Iacob cu Ingerul.

Poate nu intamplator, lansarea romanului Numele ei era Uitare , in cadrul Targului de carte Gaudeamus, are loc in ziua inchinata intrarii Maicii Domnului in biserica. Inca din primele pagini, Letitia Tauber (Lete), „faptura muta si fara amintiri“, paseste in gradina casei ca intr-un templu, sacra­lizand cu inocenta ei elementele unei naturi care incearca sa se elibereze de inghetul iernii si, in acelasi timp, de incremenirea istoriei care a lasat urme adanci in lumea satului si in sufletele celor care-l locuiesc, fara sa-i mai inteleaga rosturile. Dupa iarna camuflata in poezia interioarelor, in misterul caselor-prezente din Ziua cea mai alba ,

Numele ei era Uitare coboara discret in taina primaverii ca metafora pentru anoTimpul copilariei, prima varsta umana in care, printr-un firesc al lucrurilor, suntem cel mai aproape de tot ce inseamna primordial, esenta, lucru nealterat de interventia civilizatoare care isi pune amprenta asupra noastra, pe masura ce inaintam in viata. Un fel de anotimp enclava , cum spune criticul Christian Cra­ciun, in care suntem inca foarte aproape de Paradis. Miza cartii ramane aceea de a ajuta perso­najele, laolalta cu cititorii, sa re­gaseasca o cale spre acest pa­radis pierdut, prin frumusete si prin speranta.

Romanul are in centru destinul unor personaje abia schi­ta­te in primul volum, Letitia Tauber, descendenta familiei Veroni, si pianistul Dan Vines, care se intoarce in satul natal. Insotit de Lete, Dan Vines trece pragul casei, pasind in copilarie. Desi fragile, diafane, urmele celor disparuti se pastreaza in nostalgia care invaluie ca un abur inmiresmat casa, cuiba­rin­du-se, ca panzele fine de paianjen, in cele mai tainice locuri ale sufletului si ale memoriei. Riscul asumat este, fireste, suferinta provocata de regretul ca nu a iubit destul, ca nu a impartasit cu cei dragi epifania timpului ce le-a fost daruit impreuna. Iazul, miristea, cuiburile care ada­pos­tesc din nou viata in ascunzisul trestiilor, semanatul pamantului, ploile care se revarsa din cer ca o binecuvantare, dar si potopul involburat care izoleaza de sat casa Vinesilor ca pe o arca a lui Noe, toata aceasta natura da personajelor o consistenta apar­te; natura ni se descopera a fi ingredientul Memoriei si Nos­tal­giei care vor conduce la transfi­gu­rarea spirituala si la re­ga­si­rea credintei pierdute. Insa ace­easi natura care face copilaria sa para o hiperbola mirifica a re­a­li­tatii, odata ce este dis­pre­tu­i­ta si batjocorita de istorie si de oamenii care nu mai sunt capabili sa o inteleaga, se razbuna. Spi­cele Chalmyriei Rosa desco­pe­rite de Nela Dorian in laboratorul parasit coincid cu anii comunismul care, asemenea plan­tei otravite, contamineaza o lu­me ancestrala, ucigandu-i spiritul.

Marturie sta scena cutre­mu­ratoare din jurnalul-ierbar in care Lete isi aminteste de pre­otul caruia comunistii ii dau foc in propria casa; la fel, tinerii care se intorc in sat, cu scopul de a vinde pamanturile mostenite de la parinti, sfarsesc prin a des­coperi inconsistenta ambitiilor lor. In final, apele tulburi o vor lua pe Lete, intr-o scena a carei semnificatie se apropie de ras­cumpararea, prin botez, a gre­se­lilor celorlalti. Dan va ramane in­chis in casa copilariei, in ziua suspendata a nuntii lui. Casa Vinesilor devine o insula, prizoniera in timpul Memoriei.

Personajul, la fel ca si cititorul, nu are de ales decat sa coboare, pana la incetarea ploilor, in paginile Fragmentarium -ului un­de se va reintalni cu Lete si cu intrebarile suspendate ale vietii. Intr-un plan paralel, dez­ghe­tului apelor, fenomen pregnant al primaverii, ii corespunde un dezghet al memoriei. Asa cum miristea si iazul din gradina casei vor primi din nou pasarile in cuiburile parasite, la fel, memoria face sa incolteasca o sumedenie de fire ale unor povesti uitate: Dan Vines si Nora Chianti care pleaca de acasa, fiind ademenita de mirajul strainatatii, Nela Dorian si Hagop Mar­dichian, care reinvie o iubire din cartierul armenesc al Bucu­restiu­lui interbelic.

Dar oricat de complicate si de ramificate devin aceste povesti, oricat de specta­cu­loasa e topirea lor intr-una sin­gura, totul se reduce, ca in­tr-o compozitie muzicala, la un fir unic, la o intrebare esentiala, formulata de copilul Dan Vines in prolog: Ce inseamna suflet ? Vom descoperi un suflet, al lui Lete, dar si spiritul primaverii care anunta, intocmai ca de­di­catia cartii, o celebrare a Vietii.

Sursa: www.ziarullumina.ro