Jane HAWKING | Dragostea are 11 dimensiuni. Viata mea cu Stephen Hawking

DESCRIERE

Jane HAWKING  |  Dragostea are 11 dimensiuni  .  Viata mea cu Stephen Hawking

Humanitas, 2013

Colectia Memorii – Jurnale

Traducere din engleza de Alexandru MACOVESCU

||||

Extras din capitolul 1 – Aripi ca sa zburam

Povestea vietii mele cu Stephen Hawking a inceput in vara lui 1962, desi e posibil sa fi inceput cu adevarat, fara sa-mi fi dat seama, cu vreo zece ani mai devreme. La inceputul anilor ’50, cand aveam sapte ani, am intrat in clasa I la Liceul de Fete St Albans, unde, pentru scurta vreme, a mers si un baiat cu parul cazandu-i mereu in ochi, castaniu cu reflexe aurii, care statea in randul de la perete, in clasa alaturata. Scoala accepta baieti, printre care si fratele meu Christopher, care era in cursul primar, insa il vedeam pe baiatul cu parul in ochi doar atunci cand, in absenta invatatoarei noastre, noi, elevele din clasa I, ne inghesuiam in aceeasi sala cu elevii mai mari. Nu ne-am fi vorbit niciodata, dar sunt sigur ca aceasta amintire de demult nu ma insala, deoarece Stephen a fost elev al scolii vreme de un trimestru, dupa care a plecat la o scoala elementara aflata la cinci-sase kilometri distanta.

Surorile lui Stephen erau mai usor de recunoscut, pentru ca invatau la scoala noastra de mai multa vreme. Doar cu un an si jumatate mai mica decat Stephen, Mary, cea mai mare din cele doua fete, era cu totul iesita din comun – durdulie, mereu sleampata, distrata, singuratica. Marele ei atu, un ten translucid, era aproape ascuns de niste ochelari cu lentile groase, care n-o avantajau deloc. Phillipa, cu cinci ani mai mica decat Stephen, era emotiva si sensibila, avea ochi stralucitori, codite blonde si o fata rotunda si rozalie. Scoala avea exigente mari atat in privinta invataturii, cat si a disciplinei, iar elevii, ca oricare elevi, erau de o intoleranta cruda fata de cei altfel decat ei. Era minunat sa ai un Rolls-Royce si o casa la tara, dar daca mijlocul tau de transport era un Standard 10 de dinainte de razboi, ca in cazul meu – sau, si mai rau, un taxi londonez stravechi, ca in cazul familiei Hawking -, erai obiect de batjocura sau de mila dispretuitoare. Ca sa nu fie vazuti de colegi, copiii familiei Hawking se asezau de obicei pe podeaua taxiului. Din pacate, pe podeaua masinii Standard 10 nu era loc pentru asemenea tactici de evitare. Ambele surori Hawking au parasit scoala inainte de a ajunge in cursul superior.

Mama lor era de mult o prezenta familiara pentru noi. Mica de statura, subtire, dar puternica, imbracata cu o haina de blana, statea de obicei in colt, la ttrecerea de pietoni de langa scoala mea, unde il astepta pe Edward, cel mai mic dintre copii, sa vina cu autobuzul de la scoala elementara din afara orasului. Si fratele meu invatase la acea scoala dupa anul de gradinita facut la Liceul St Albans: se numea Aylesford House si baietii purtau acolo roz – hainute roz si sepci roz. In toate celelalte privinte, era un rai pentru baietei, mai ales pentru cei care n-aveau inclinatie spre invatatura. Jocurile, cateii, campingul si concursurile de cantat, pe care adesea tatal meu le acompania la pian, pareau sa fie cele mai importante activitati. Fermecator si foarte chipes, lui Edward ii era cumva greu, la varsta de opt ani, sa comunice cu familia sa adoptiva atunci cand i-am cunoscut eu pe cei din familia Hawking – probabil din cauza obiceiului lor de a-si aduce la masa de seara cartile pe care le citeau si de a-i ignora pe cei care nu erau soareci de biblioteca.

O prietena de-a mea de scoala, Diana King, a avut de-a face direct cu acest obicei iesit din comun al familiei Hawking – si probabil de aceea , auzind mai tarziu de logodna mea cu Stephen, a exclamat: „Vai, Jane! Te mariti cu cineva dintr-o familie de nebuni sadea!” Diana mi l-a aratat prima oara pe Stephen in vara lui 1962, cand, dupa examene, ea, prietena mea cea mai buna, Gillian, si cu mine ne bucuram de binecuvantata perioada de relativa lenevie de dinaintea sfarsitului de trimestru.

1256 c + 520 c = 1776 c/ aprox 1750/ 7 t/ 84