FERICIRE
de Aminatta FORNA
(0 opinii)
Cod produs: LB-2019-019
Autor: Aminatta FORNA
Editura: Vellant

Pret: 42,00 lei

Aminatta FORNA  |  FERICIRETraducere din limba engleza si note de Mihaela BURUIANAColectia ENDORFICTION – Colectie coordonata de Alexandra RUSUEditura Vellant, 2018||||Extras din Capitolul 2...
citeste mai mult

Cantitate:

-
+
SAU
ne puteti contacta si la: 0751 166 116 (L-V: 9:00-20:00, S: 10:00-18:00)
FERICIRE
FERICIRE

(0 opinii)

Pret: 42,00 lei

Aminatta FORNA  |  FERICIRE

Traducere din limba engleza si note de Mihaela BURUIANA

Colectia ENDORFICTION – Colectie coordonata de Alexandra RUSU

Editura Vellant, 2018

||||

Extras din Capitolul 2, LUNI

Vulpile, se gandea Jean in timp ce mergea, vulpile isi cautau adapost. Vulpile actionau singure pe lume, dincolo de siguranta oferita de o haita. Vulpile erau creaturi cu osatura frumoasa, care nu-si asumau niciodata riscuri pe care le puteau evita. Cainii erau animale de haita, care traiau in lumina. Din punctul de vedere al evolutiei, fata de vulpi, cainii erau niste bebelusi. Ajunsesera la conditia actuala dandu-se bine pe langa om, pe cand erau lupi adunati in jurul asezarilor. Cu timpul, oamenii si lupii invatasera sa vaneze impreuna. Lupii gaseau animalul haituit si-l prindeau in capcana, iar oamenii il omorau cu cutitele si sulitele. Asa s-a nascut un pact care dureaza de mii de ani. Lupii care au ramas in salbaticie au fost exclusi din pact, iar oamenii le-au declarat razboi. Acum, nici oamenii, nici cainii nu mai erau ce fusesera odata, insa pactul rezista. Trebuia sa recunosti meritul cainilor. In timp ce restul lumii animale se straduia sa supravietuiasca in salbaticie, cainii aveau locul lor langa foc, mancare speciala, de firma, saloane de infrumusetare si hainute ecosez.

Jean s-a oprit si s-a uitat in jur. Chiar in dreapta ei, era Stamford Street. Putin mai la stanga, rampa care cobora spre Upper Ground si spre rau. Acolo era un teren viran, napadit de buruieni, unde s-ar fi putut duce o vulpe. Si-a ridicat privirea. Drept in fata, ca o pista de alergat, se intindea suprafata goala a podului. S-a pus in pielea cainelui panicat, cu zgomotul pocnitorilor tiuindu-i in urechi, indreptandu-se spre spatiul deschis.

Jean l-a gasit pe Scormonila la capatul celalalt al podului, cu fata spre directia din care tocmai venise, gafaind puternic si asteptand rabdator sa fie salvat. A scos jumatate de baton energetic din buzunar, s-a ghemuit si l-a intins cainelui, spunandu-i pe nume, iar cand el s-a apropiat entuziasmat, l-a mangaiat, si-a desfacut fularul de la gat si l-a petrecut prin zgarda lui. L-a condus inapoi pe unde venisera amandoi si s-au intalnit cu barbatul negru, solid, si cu cel fara adapost, in punctul cel mai inalt al podului. Barbatul fara adapost si-a alintat bucuros cainele si apoi a zis ca trebuie sa ajunga la adapostul din Vauxhall. Barbatul negru i-a dat o bancnota de sase lire ca sa ia un taxi, iar barbatul fara adapost a raspuns ca taximetristii n-ar lua un caine, dar a bagat oricum bancnota in buzunar.

Impreuna, pe pod, Jean si barbatul negru au asteptat fiecare sa vorbeasca celalalt. Ea il recunoscuse deja, de seara trecuta. Acum purta un smoching care-i dadea un aer si mai teatral. Jean a spus, fara vreo legatura cu locul in care se aflau:

“Prima data cand am vizitat Londra, chiar in prima noapte, era asa o agitatie pe podul asta si de-a lungul raului! Stii, o balena inotase in susul Tamisei, tocmai pana la podul Battersea.”

A ridicat o mana si a aratat intr-acolo.

Barbatul negru nu a spus nimic, dar s-a intors spre ea si a privit-o. Asculta.

“Noi eram cazati in apropiere, mergeam sa ne plimbam.”

Fusesera blituri ale aparatelor de fotografiat, lumini de cautare ale elicopterelor, sirene si portavoci.

Un urias asalt asupra simturilor. Pe Podul Waterloo si pe malul raului, oamenii stateau pe doua-trei randuri, unii aveau pancarte. Un barbat se catarase intr-un copac si statea calare pe o creanga. Cineva imbracat in marsuin se plimba prin multime si impartea pliante. Un strigat anuntase aparitia unei flotile de barci, conduse de o salupa a politiei. In centru, se afla silueta enorma si greoaie a barjei. Din inaltul cerului coborau elicoptere, care taiau vantul. Un cameraman si un reporter de la stiri se bagasera in fata lui Jean. Zgomotul multimii devenea tot mai puternic, pe masura ce oamenii strigau si ovationau. Luminile elicopterelor se intalnisera toate pe barja. Un barbat imbracat intr-o vesta portocalie fosforescenta le facea semn cu mana, un liliputan care alunga viespi. Peste cateva minute, sirul de barci ajunsese suficient de aproape sa vada si Jean: pe puntea barjei, priponita cu balize galbene si infofolita in paturi umede, era o forma conica masiva, solida si ingrozitor de nemiscata.

In barul hotelului, ea si Ray urmarisera trecerea cortegiului, cand ajunsesera la digul enorm. La cateva minute dupa ora sapte, emisiunea revenise brusc in studio. Prezentatorul, surprins nepregatit, isi dusese o mana la casca, privise rapid intr-o parte, apoi in jos, spre birou si, intr-un final, direct la camera de luat vederi. Barul era zgomotos, Jean citise pe buze: “Balena...” Barmanul a luat telecomanda si a dat volumul mai tare. Cuvintele au rasunat puternic pe deasupra zgomotului din bar. “...confirmat. Balena a murit. Balena e moarta.”

Pe acelasi pod, acum, Jean si-a dat seama ca barbatul cel solid o studia.

“Trebuie sa fi stiut... Adica, zgomotul, luminile, stresul pe care toate astea sigur i l-au provocat... De ce-au facut asa ceva?”

Spre surprinderea ei, barbatul cel solid a ras, o nota tripla, guturala.

“Stii, in ziua de azi, o multime de oameni cred ca li se cuvine un final fericit.


In barul din lobby-ul hotelului lui Attila, Jean a comandat un Jack Daniel’s, iar Attila un Glenmorangie, ceea ce a dus la o discutie despre tehnicile diferite de producere a whisky-ului. Lui Attila ii placeau amandoua. Jean nu putea sa suporte gustul ca de turba al maltului. Intrasera acolo ca sa se dezghete, iar barbatul cel solid avusese grija sa-i spuna portarului ca vor avea nevoie de un taxi mai tarziu.

“Catre?”

“SE1”. A raspuns Jean.

“SE1”, a transmis Attila portarului.

“Sa-mi spuneti cand va trebuie, domnule.”

Jean a inteles ca, astfel, barbatul cel solid isi declara intentiile si o linistea pe ea. L-a urmat in barul hotelului, observandu-i agilitatea miscarilor, usurinta cu care isi purta inaltimea si greutatea. Jean l-a privit, in timp ce el ridica paharul.

“Eu sunt Jean”, a zis ea.

“Numele meu este Attila”

A-tti-la

“Ce nume neobisnuit!” a remarcat ea.

“Pentru cine?” a raspuns Attila vesel.

“Pai... pentru toata lumea”, a zis Jean.

“Nu pentru unguri sau turci”, a zis Attila.

“Parintii te-au numit dupa Attila Hunul?”

Attila a zambit.

“Unii oameni isi numesc fetitele Victoria.”

Jean a zambit nesigura, nu stia despre ce vorbea barbatul. El a ras, acelasi chicotit pe trei note, si a spus:

“Pari flamanda. Eu imi iau un sendvis. Tine-mi companie!”

A chemat chelnerul si a comandat un sendvis cu friptura si o sticla de vin rosu, sec. jean a ales o bagheta cu legume fripte si l-a intrebat pe chelner despre ingrediente.

“Dovlecel, vinete, ardei gras, plus garnitura de rucola.”

Attila i-a repetat ingredientele, folosind termenii din engleza americana.

“Deci de-asta ai stiut cum sa te porti cu baietii aceia.”

Chelnerul plecase, si Attila tocmai ii spusese lui Jean ca era la Londra pentru o conferinta de psihiatrie.

“Ba deloc. Adevarul e ca am lucrat ca bodyguard la un club de noapte, pe vremea cand eram student aici. Undeva in Brighton. Lucram acolo vinerea si sambata seara, iar duminica ma intorceam la universitate, exact la timp ca sa merg la cursuri, lunea. Functiona foarte bine si era si extrem de banos. De fapt, si atunci ma imbracam aproximativ la fel ca acum.”

“Ce Dumnezeu i-ar  putea face pe copiii aia sa se comporte asa?”

citeste mai mult
Traducere:
Traducere din limba engleza si note de Mihaela BURUIANA
Editura:
An aparitie:
2018

Scrie o opinie

Nota: HTML este citit ca text!

Rating:
Trimite opinie