Secretul lui N. Steinhardt de Iulian BAICUS

DESCRIERE

Iulian BAICUS

Secretul lui N. Steinhardt

Editura Eikon, 2026

Un important filosof danez pe care l-am remarcat încă de pe vremea când eram elev de liceu, danezul Sôren Kierkegaard spunea că fiecare om în parte trece prin trei faze ale existenței, cea estetică, cea etică și cea religioasă, iar părintele Nicolae de la Rohia le-a parcurs și domnia sa exact în această ordine. Despre opera lui N. Steinhardt s-a scris mult, uneori oferta vizează opera sa și aici trebuie automat să amintesc teza de doctorat a colegului nostru George Ardeleanu, este vorba despre monografia N.Steinhardt și paradoxurile libertății, dar acest volum nu este o teză de doctorat ci un soi de portofoliu al eseisticii lui N. Steinhardt. L-am gândit cumva în conexiune cu o idee fixă de-ale mele, și anume aceea de a scrie un soi de istorie a eseisticii interbelice sau contemporane.

Am scris această carte pe nerăsuflate, un mic dar pentru un centenarul autorului, sărbătorit în anul 2012, ca un soi de exercițiu spiritual de meditație pe marginea operei lui N. Steinhardt, ca o continuare firească a cărților despre Mircea Eliade, Emil Cioran sau C. Noica, dorind să explorez în ce măsură relația nemijlocită și asumată cu sacrul poate crea literatură, sper că am reușit să surprind nivelul de originalitate și stilul unuia dintre cei mai dotați eseiști ai noștri, cu un condei literar înzestrat cu un talent foarte special, cel de a iubi cărțile aproapelui ca pe ale lui însuși. Din păcate, au trecut 7 ani de la centenar iar șansa publicării este în viitor. Dacă un critic literar se detașează cumva de spiritul unei cărți, N. Steinhardt se pătrundea de anima celui care le scria, se identifica cu fiecare scriitor în parte, simpatia sa fiind pentru partea etică, morală a textelor literare, pentru el anticul principiu al Kalokagathon își găsea o formă de manifestare sub mantra credinței strămoșești, a ortodoxiei în duhul căreia a vrut să se topească, și în sânul moralei creștine. Analizele din cartea mea vizează atât partea religioasă sau morală a operei steinhardtiene cât și partea estetică sau de critic literar, care nu-i tocmai accesibilă analizei, tocmai din dorința de a demonstra că atunci când trăiești în spirit poți spune doar cuvinte cu miez.

Am urmărit în acest volum în primul rând raportarea la articolele publicate inițial în Revista Fundațiilor Regale, în care autorul se ocupa de universul operelor lui André Gide și Marcel Proust, pornind de la două capitole din teza mea de doctorat, Dublul Narcis, dar am prelungit studiul tematizant al publicisticii și eseisticii lui N.Steinhardt în mai multe domenii conexe, încercând să desprind acea viziune profund creștină care l-a animat de-a lungul întregii sale vieți, și care a dat suflet și spirit eseurilor despre scriitorii cei mai diverși din literatura universală sau din cea română, titlul volumului fiind chiar o parafrază a unui eseu celebru, Secretul „Scrisorii pierdute”, publicat inițial într-o revistă care apărea în străinătate, în revista Ethos, care apărea la Paris și era condusă de Virgil Ierunca, beneficiarul sau recipientul scrisorilor sale.