Dimensiunea romaneasca a existentei de Mircea VULCANESCU

DESCRIERE

Mircea VULCANESCU
Dimensiunea romaneasca a existentei
Editura Eikon, Bucuresti, 2015
Editia a V-a
Prefata de Marin DIACONU
Postfata de Ionut BUTOI
 

Extras/ Prefata/ Un model ontologic al omului romanesc
Mircea Vulcanescu, format la scoala lui Dimitrie Gusti si la cea a lui Nae Ionescu, este unul dintre reprezentantii de frunte ai „tinerei generatii” interbelice, care a dat culturii romane pe Constantin Noica, Mircea Eliade, Dan Botta, Paul Sterian s.a. El s-a impus ca filosof, sociolog, economist, profesor de etica, realizandu-se ca personalitate complexa a culturii romane. Deschiderea sa filosofica a mers de la filosofia antica, prin cea medievala si cea moderna, pana la filosofia contemporana, de la cea universala la cea romaneasca, de la istoria filosofiei la filosofia sistematica, de la metafizica la etica sau la filosofia religiei, de la ontologia generala la ontologia regionala. Radacinile conceptiei filosofice a lui Mircea Vulcanescu se afla in lumea romaneasca; el se straduieste sa contribuie la determinarea ontologica a „omului romanesc”, a „ispitelor” acestuia, a fundamentelor perene pe care se inalta si devine aceasta lume romaneasca, a specificului ei in ansamblul umanitatii. Cercetarile si coordonatele desprinse de el se inscriu in continuitatea determinarilor si descrierilor date de C. Radulescu-Motru, Dumitru Draghicescu, Vasile Parvan, Lucian Blaga, Dan Botta sau Vasile Bancila, premerg celor realizate de Stefan Barsanescu, Ovidiu Papadima, Anton Dumitriu sau Athanase Joja si, intr-un mod specific, li se coreleaza cele ale lui Constantin Noica. 
De prin 1937, Vulcanescu se orienteaza tot mai clar catre descifrarea, descrierea si instapanirea determinatiilor lumii romanesti.

Extras/ p. 119 – 7. Lipsa de teama in fata mortii

Sunt unele popoare, mai ales cele nordice, care traiesc cu intensitate dramatica grija mortii ca ispravit absolut, spaima in fata neantului, a nimicirii. Si sunt unii ganditori contimporani, care au facut din acest sentiment, radacina esentiala si caracteristica tragica a fiintei.

Lucrul acesta nu e potrivit mentalitatii romanesti. Ganditi-va la ciobanul, atat de des citat, din Miorita lui Alecsandri. Ceea ce-l preocupa in clipa cand afla ca i s-a pus gand rau, nu e teama de nimicire. In lumea de dincolo, continua sa se desfasoare, pentru el, lucrurile de aici. „Posesiunea existentei” nu inceteaza, pentru el, prin moarte:

In strunga de oi,/ Sa fiu tot cu voi;/ In dosul stanii,/ Sa-mi aud cainii.

„Spaima de nefiinta” nu-l determina sa ia nici masurile elementare de prudenta sau de paza. Ceea ce-l preocupa este numai implinirea unei anume ordini, a unui anumit ritual care sa-i asigure mai departe legatura cu cele de aci, odata ce va fi trecut vamile:

Aste sa le spui,/ Iar la cap sa-mi pui...

Plangerea, chiar, nu este ruperea sfasietoare a fiintei impotriva neantului, ci este clamare intru integrare in linistea la toate, asezare, impacare. Deslusim, prin filtrul acestor lucruri, sensul in care istoricul grec va fi vorbit despre „nemurirea getilor”.

Si aceasta atitudine rascumpara, ori de cate ori e vorba de a pune pret pe vieti, pe cea usoara de dinainte.