Dialoguri intrerupte: Corespondenta Mircea Eliade - Ioan Petru Culianu. Editia a II-a

DESCRIERE

DIALOGURI INTRERUPTE | CORESPONDENTA MIRCEA ELIADE – IOAN PETRU CULIANU

POLIROM, 2013

Edituia a II-a revazuta si adaugita

Prefata de Matei Calinescu

Editie ingrijita si note de Tereza Culianu-Petrescu si Dan Petrescu

Extras dinPrefata – Corespondenta Eliade – Culianu

Corespondenta dintre Mircea Eliade si Ioan Petru Culianu este, din mai multe puncte de vedere, extraordinara. Mai intai, ea constituie, cred, cel mai bogat schimb de scrisori intre Eliade si un corespondent individual al sau, dupa acela cu Raffaele Pettazzoni, din cate au iesit la iveala pana in momentul de fata; corpusul ei cuprinde 108 scrisori acoperind o perioada de 14 ani (1972-1986), dintre care 70 sunt semnate de Eliade si 38 de Culianu (disproportia se explica prin faptul ca majoritatea scrisorilor lui Culianu, dupa estimatia mea cu mult peste 

100, n-au fost gasite in “Fondul Eliade” de la sectia de manuscrise si carti rare a Bibliotecii Regenstein din Chicago; Culianu a pastrat cu mai multa grija scrisorile maestrului). In al doilea rand, aceasta corespondenta spune povestea fascinanta a unei relatii maestru-discipol, singura de acest fel dintre Mircea Eliade si un roman mult mai tanar, pe care Eliade ajunsese sa-l considere “singurul prieten caruia am atatea de spus, si de intrebat” si sa discute cu el de la egal la egal probleme de istoria religiilor si de literatura. In al treilea rand, gasim in scrisorile lui Eliade(care raspunde unor intrebari repetateale discipolului sau) anumite clarificari ale opiniilor sale retrospective cu privire la Miscarea Legionara, desi lipsesc si aici, ca si in Memorii, sau in Jurnal, sau in alte scrieri personale si scrisori ce au fost publicate pana acum (scrisoarea lui Eliade catre Gershom Scholem din iunie 1972, bunaoara), explicatii mai precise ale angajamentelor sale politice de la sfarsitul anilor ’30 si inceputul anilor ’40.

In sfarsit, corespondenta Eliade – Culianu ilustreaza evolutia intelectuala a acestuia din urma, discipol stralucit, care trebuia sa-si afirme originalitatea fata de maestru, sa incerce sa se elibereze de el, poate chiar sa-l depaseasca, incepand prin acte de golire receptiva a sinelui si de supunere oarba, urmate de o autoafirmare umila, dar, innoitoare, originala, “filiala”. [...]