Novecento

DESCRIERE

Alessandro BARICCO   |   Novecento. Un monolog

Humanitas fiction, 2013

Colectia Raftul Denisei, coordonata de Denisa COMANESCU

Traducere din italiana de Michaela SCHIOPU

||||

Extras din pagina de debut

Am scris textul acesta pentru un actor, Eugenio Allegri, si un regizor, Gabriele Vacis. Ei au realizat un spectacol care a debutat la festivalul de la Asti in iulie anul acesta. Nu stiu daca ajunge atat pentru a spune ca am scris un text teatral: ma indoiesc insa. Acum ca il vad aparut sub forma de carte, mi se pare mai degraba un text care oscileaza intre o adevarata montare scenica si o poveste de citit cu voce tare. Nu cred ca asemenea texte au nume. Oricum, nu prea conteaza. Mi se pare o poveste frumoasa, care merita sa fie spusa si altora. Si imi place sa cred ca cineva o va citi. – A.B., Septembrie 1994

Extras de la p. 9

Intotdeauna se intampla ca la un moment dat cineva sa ridice capul... si o vedea. E un lucru greu de inteles. Vreau sa spun... Pe vaporul acela eram cu totii peste o mie, bogatasi ce calatoreau, si emigranti, si tipi ciudati, si noi... Dar intotdeauna se gasea unul, unul singur, care inaintea altora... o vedea. Fie ca statea acolo mancand, sau plimbandu-se pur si simplu pe punte... fie isi sumetea pantalonii... ridica doar o clipa capul, arunca o privire spre mare... si o vedea. Atunci ramanea tintuit locului, acolo unde se afla, inima prindea sa-i bata cu putere, si de fiecare data, ma jur, de fiecare data, fir-ar al naibii, se rasucea cu fata la noi, la vapor, la toti, si striga (incet si rar): America. Ramanea pe urma acolo, nemiscat, de parca trebuia sa-l fotografieze cineva, cu o expresie de ai fi zis ca o facuse el, America. Seara, cand termina lucrul, si duminicile, ajutat de cumnat, un zidar, om de treaba... la inceput se gandea la ceva din placaj, mai apoi... i-a luat ceva stradanie, a facut America.

Al care vede primul America. Pe orice vapor exista unul. Si nu trebuie sa crezi ca sunt lucruri intamplatoare, nu... si nici din cauza dioptriilor, e destinul la mijloc. Aia sunt oameni in a caror viata momentul ala fusese intiparit dintotdeauna. Inca de copii, puteai sa te uiti in ochii lor, si, daca priveai cu atentie, o si vedeai, America, era acolo gata sa izbuneasca, sa se scurga de-a lungul nervilor si prin sange si, ce stiu eu, pana la creier si de acolo spre limba, pana in interiorul strigatului acela (strigand), AMERICA, era deja acolo, in ochii aceia, de copil, intreaga America.

Acolo, in asteptare.

Toate astea mi le-a dezvaluit Danny Boodmann T.D. Lemon Novecento, cel mai mare pianist care a cantat vreodata pe Ocean. In ochii oamenilor se vede ceea ce vor vedea, nu ceea ce au vazut. Asa spunea: ceea ce vor vedea.

Eu am vazut destule Americi... Timp de sase ani pe vaporul ala, cate cinci, sase calatorii pe an, din Europa in America si inapoi, mereu leganati pe Ocean, cand coborai pe pamant nu mai nimereai nici sa urinezi drept in closet. El statea pe loc, closetul, dar tu, tu continuai sa te legeni. Fiindca de pe un vapor mai poti cobori: dar de pe Ocean... Aveam saptesprezece ani cand m-am urcat. Nu-mi pasa decat de un singur lucru pe lume: sa cant la trompeta. Si asa, cand am aflat despre treaba aia, ca se cautau oameni pentru vasul Virginian, jos in port, m-am asezat la rand. Eu si trompeta. Ianuarie 1927. Avem deja instrumentistii, mi-a spus tipul de la Companie. Stiu, si am inceput sa cant. El a stat acolo privindu-ma fix fara sa clipeasca. A asteptat sa termin fara sa scoata o vorba. Apoi m-a intrebat:

„Ce era?”

„Nu stiu.”

Ochii i s-au luminat.

„Cand nu stii ce este, inseamna ca e jazz.”

Apoi a strambat ciudat din gura, poate era un suras, avea un dinte de aur tocmai aici, drept la mijloc, de parca il pusese in vitrina sa-l vanda.

„Sunt innebuniti dupa muzica aia, acolo sus.”

Acolo sus insemna pe vapor. Iar surasul insemna ca ma angajasera.

Cantam de cate trei, patru ori pe zi. Mai intai pentru bogatasii de la clasa de lux, apoi pentru cei de la a doua, iar uneori mergeam la amaratii de emigranti si cantam pentru ei, dar fara uniforma, asa cum se nimerea, si adesea cantau si ei, cu noi. Cantam fiindca Oceanul e mare, infricosator, cantam pentru ca oamenii sa nu simta cum trece timpul, si sa uite unde se aflau si cine erau. Cantam pentru a-i face sa danseze, fiindca atunci cand dansezi nu poti muri, si te simti asemenea lui Dumnezeu. Si cantam ragtime, fiindca e muzica pe care danseaza Dumnezeu cand nu-l vede nimeni.

Pe care-ar dansa Dumnezeu, de-ar fi fost sa fie negru.

(Actorul iese din scena. Incepe o muzica dixie, foarte vesela si foarte stupida. Actorul reintra in scena imbracat cu eleganta ca un jazzman de pe vapor. De acum incolo se comporta ca si cand orchestra s-ar afla, la modul fizic, pe scena.)

Ladies and Gentleman, meine Damen und Herren... Mesdames et Messieurs, bine ati venit pe acest vapor, pe acest oras plutitor care se aseamana intrutotul si in toate cu Titanicul, liniste, stati jos, domnul de acolo s-a nelinistit, l-am vazut foarte bine, fiti bine-veniti pe Ocean, apropo ce anume faceti aici?, un pariu, va urmareau creditorii, ati intarziat cu treizeci de ani de la goana dupa aur, ati dorit sa vizitati vaporul si pe urma nu v-ati dat seama cand a pornit, ati iesit pentru un minut sa va cumparati tigari, in clipa de fata sotia dumneavoastra este la politie spunand ca era un barbat bun, la locul lui, in treizeci de ani nici urma de cearta... In sfarsit, ce naiba faceti aici, la trei sute de mile de toate lumile blestemate si la doua minute de urmatorul spasm de voma? Pardon, madame, glumeam, aveti incredere, vaporul acesta aluneca ca o bila pe biliardul Oceanului, tac, mai sunt sase zile, doua ore si patruzeci si sapte de minute si hop, in gaura, la New Yoooork!