DESCRIERE
Nicu NEGRICI | Amintiri din razboi – 1941-1944
HUMANITAS, 2019
Editie ingrijita de Eugen NEGRICI
Colectia memorii | jurnale
||||
Extras din Cuvantul inainte
Cand eram copilandru, nu de putine ori mi-a fost dat sa aud din gura camarazilor tatalui meu, Nicu Negrici, invitati la noi la cate o petrecere de Sf. Nicolae, intamplari din razboi. Printre ei se afla, fireste, si unchiul Ionel, fratele cel plin de haz al sarbatoritului, pe care il insotise tot razboiul ca telegrafist al regimentului. Eram mai atent la snoavele lui decat la episoadele dramatice relatate de comeseni.
Am simtit apoi, dupa putini ani, amaraciunea din spusele, mai curand soptite ale tatalui meu in conversatiile cu mama, infiorata si ea de evolutia politicii si de stirile sinistre despre „ridicarile”, adica arestarile, unui numar coplesitor de prieteni de familie, de cunoscuti si de camarazi de razboi.
Razboiul acela teribil a iesit din zona de interes a intalnirilor – cate mai erau – cu prietenii, din ce in ce mai putini si mai speriati. Supravietuirea in libertate si destinul periclitat al unicului copil – al meu – devenisera singurele obsesii ale tatei si mamei.
Dupa cativa ani buni si dupa ce „ridicarile” se potolisera si se putea, cat de cat, respira, o intamplare ciudata mi-a reaprins interesul pentru „povestile” razboiului.
Intr-o vacanta de vara am ajuns cu o „rata”, impreuna cu tata, in comuna Mateesti, unde se nascuse mama – fata preotului Gh. Popescu, cel care ridicase, cu banii familiei, o biserica, biserica cea mare din sat (dupa alte patru construite, prin satele vecine, de stramosii lui instariti).
Pe drumul spre sfatul popular, unde trebuia sa ne platim „cotele” si alte cateva datorii mai mici, a iesit dintr-o curte un taran care, salutandu-ne ostaseste, cu mana la locul unde ar fi trebuit sa fie chipiul, a trecut pe langa parintele meu si, ajungand la mine, mi-a luat mana si a sarutat-o.
