DESCRIERE
Bogdan TATARU-CAZABAN
Inteligenta inimii
Schite pentru un portret al virtutii
Editura Spandugino, 2021
Colectia Interior intimo meo
Extras/ Speranta, mereu neinteleasa/ pp. 22-23
Or, speranta e tot ce poate fi mai departat de iluzie sau de neputinta, constituind, asa cum scria in eseurile sale morale Petru Cretia, „una dintre marile puteri ale sufletului”. Ea nu isi face loc pe lume cand vigilenta simtului critic scade sau cand instinctul de conservare nu mai are nimic altceva la indemana; ci vine ca o „alegere a posibilului bun”. Aceasta formula adamantina deschide una dintre marile porti spre realitatea sperantei. Intai de toate, pentru ca o defineste ca optiune in care cel care spera se investeste integral. E un angajament, nu un calcul sau o previziune cu mari sanse de probabilitate. Apoi, pentru ca actul sperantei exprima o relatie cu „posibilul bun” sau cu binele ca posibilitate reala si eficace. E drept, aceasta raportare la bine se dezvaluie deopotriva in fragilitatea si taria sa: pe de o parte, binele este doar posibil (spune vocea necrutatoare a luciditatii), iar, pe de alta, binele este posibil, adica prin actul sperantei si pentru cel care spera, binele devine singura posibilitate din care se hraneste prezentul. Astfel, a spera inseamna a nu lasa prezentul sa devina despotic, a nu-i permite lui „acum” sa se instapaneasca asupra posibilului, a aduce timpul prezent la conditia sa si a nu-l proiecta ca orizont de nedapasit. Cu alte cuvinte, in fragilitatea sa, speranta este o forma a smereniei, dar prin puterea sa devine o „memorie a viitorului”.
Aceasta formula a lui Gabriel Marcel surprinde relatia esentiala cu timpul. [...]
Extras/ Pamantul inimii
„Inveni cor meum!, spune Profetul. Mi-am gasit inima! Ce descoperire! Inima mea! Nimic mai putin decat inima! Nimic mai putin decat nodul persoanei mele! Ceva ce exista inaintea mea, ceva ce in pieptul meu continua bataia inimii lui Adam. Ceva ce cunoaste mai multe decat mine si care cere ca intrebarile sa i se adreseze altfel decat prin cuvinte. Ceva ce, in centrul nostru, are menirea de a purta de grija fiintei, ceva ce este solicitat si raspunde cu fiinta. Ceva ce nu am putea compara mai bine decat cu Rugul aprins, cu acel Rug care arde si nu se mistuie”. Astfel deschide Paul Claudel o poarta din pragul careia se poate privi spre lumea traditiilor spirituale in care inima este centrul fiintei: de la Upanisade la Cabala, de la iudaismul profetic si sapiential la mistica musulmana si isihasm. In inima se petrece, asa cum nota parintele Scrima, citand deseori din Ibn ’Arabi si din Sfantul Grigorie Palama, o „intrare in rezonanta cu centralitatea cosmica”, interioritatea cuprinzand in sine si comunicand cu ceea ce o depaseste in mod absolut.
Insa centralitatea despre care vorbim nu este cea a unui loc privilegiat de comanda, ci a autenticitatii discrete, de multe ori invizibile, dar nu mai putin reale, care palpita sub zgura si zgomotul existentei.
