Numarul zero de Umberto ECO

DESCRIERE

Umberto ECO

Numarul zero

POLIROM, 2020

Colectia Top 10+

Extras/ VII/ Miercuri, 15 aprilie, seara/ pp. 87-88

O vazusem pe Maia asa de abatuta, incat am incercat s-o prind din urma in timp ce iesea. Fara ca macar sa-mi dau seama, o luasem de brat.

„Nu te necaji, Maia. Haidem, te conduc acasa si bem ceva pe drum.”

„Locuiesc in zona canalelor, iar pe acolo e plin de barulete, cunosc eu unul unde se face un Bellini strasnic, preferatul meu. Multumesc.”

Intraseram pe Ripa Ticinese si vedeam pentru prima oara canalele. Auzisem bineinteles vorbindu-se de ele, dar eram convins ca fusesera acoperite toate; in schimb, mi se parea ca ma aflu la Amsterdam. Maia mi-a spus cu mandrie ca altadata Milano semana intr-adevar cu Amsterdamul, strabatut de canale concentrice. Trebuie sa fi fost foarte frumos, de asta ii placea atat de mult lui Stendhal. Insa pe urma canalele fusesera acoperite din motive de igiena, numai in partile acelea se mai aflau cateva, cu apa statuta; odinioara, de-a lungul malului se insirau spalatorese. Dar daca mergeai mai spre interior, se mai gaseau niste scurtaturi cu case vechi. Si chiar si acolo multe erau case cu balustrada.

Casele cu balustrada erau si ele pentru mine flatus vocis, sau imagini din anii ’50 regasite cand ingrijeam enciclopedii si trebuia sa citez punerea in scena al lui El nost Milan de Bertolazzi la Piccolo Teatro. Dar si atunci credeam ca sunt lucruri din secolul al XIX-lea.