Matei CALINESCU - A citi, a reciti

DESCRIERE

Matei CALINESCU - A citi, a reciti

Catre o poetica a (re)lecturii

HUMANITAS, 2017

Traducere din engleza de Virgil STANCIU

Cu un eseu despre „Oralitate in textualitate”

Tradus din engleza de Anca BAICOIANU,

Un cpitol romanesc despre Mateiu I. CARAGIALE

Si „Recitiri” (Dilemateca)

Extras/ Doi – Flux al timpului, sau forma spatiala?

Asteapta sa se depuna colbul lecturii, sa se stinga pasunea conflictelor si a intrebarilor; umbla, vorbeste, smulge petalele moarte ale unui trandafir sau lasa-te furat de somn. Atunci, brusc, fara sa asculte de vointa cuiva, [...] cartea se va intoarce, dar va fi alta. Va iesi la suprafata mintii ca un intreg. Iar cartea ca intreg este diferita de cartea receptat obisnuit, in fraza separate. Acum fiecare amanunt intra in lacasul ce-i este destinat. Vedem forma de la inceput pana la sfarsit: o sura, o cocina sau o catedrala. Asadar, acum putem compara o carte cu alta carte, asa cum comparam o cladire cu alta cladire. – Virginia WOOLF

A citi (diacronic), a reciti (sincronic)

Unii scriitori si critici moderni s-au ocupat de procesele citirii si recitirii in termenii opozitiei dintre metafore temporale si spatiale (acestea din urma derivate din campul de perceptie al artelor vizuale). La temelia acestor opozitii se afla sentimentul ca, in vreme ce prima lectura a unei opere literare este, inevitabil, un proces liniar-temporal, o a doua lectura, desi desfasurata si ea in timp, ii da re-cititorului posibilitatea sa perceapa fiecare parte a lucrarii in cadrul unei cunoasteri simultane, „spatiale”, a intregului. De fapt, cum vom vedea, lucrurile nu stau niciodata asa. Dar chiar daca nu stau, metaforele spatiale aplicate relecturii (contrastand cu cele liniar-temporale aplicate lecturii) sunt un subiect interesant: ele ne ajuta sa clarificam unul dintre cele mai derutante aspecte ale temporalitatii citirii si recitirii, anume intuitia noastra ca succesiunea esentiala a primei lecturi a unei opere literare poate fi inversata la o a doua lectura, iar aceasta inversare poate produce o constiinta a existentei spatiale a operei, ca „peisaj”.