Dumnezeul lucrurilor marunte - Arundhati Roy

DESCRIERE

Arundhati Roy  |  Dumnezeul lucrurilor marunte. 

HUMANITAS Fiction | Raftul Denisei. 

Extras de pe coperta I

BOOKER PRIZE 1997 – “O capodopera, exceptionala in toate privintele.” Harpers & Queen

Extras de pe coperta IV 

“Dumnezeul lucrurilor marunte exploreaza soarta tragica a unei familii ce incalca <<legile care stabileau cine trebuie iubit si cum>>. [...] De la prima propozitie, e limpede ca am fost prinsi in mrejele unei voci noi... o voce de o frumusete care iti taie rasuflarea.” Observer

“Un debut uluitor” The Economist

Arundhati Roy este prima scriitoare indiana care a castigat Booker Prize. Premiul i-a fost acordat pentru romanul de debut, Dumnezeul lucrurilor marunte, care, prin amestecul de exotism, misticism, si istorie indiana, prin erotismul intens inserat in peisajul unei societati fracturate in caste si conditionate de prejudecati religioase, prin intensitatea poetica a limbajului si inventivitatea exploziva a stilului, s-a bucurat imediat de succes.” HUMANITAS

Extras de la p. 216

Chacko spuse ca numarul ridicat de cazuri de nebunie in randul crestinilor siriaci era pretul platit pentru incrucisarile intre rudele de sange. Mammachi nu era de acord.

Ammu isi aduna parul greu, si-l infasura in jurul fetei si privi printre suvitele despartite in zarea drumului, inspre Varsta Inaintata si inspre Moarte. Ca un calau medieval cercetandu-l pe condamnat prin depicaturile oblice ale glugii. Un calau zvelt, gol, cu sani intunecati si gropite adanci atunci cand zambea. Cu sapte vergeturi argintii de la gemenii ei bivitelini, nascuti la lumina lumanarii in mijlocul vestilor despre un razboi pierdut.

Nu atat ceea ce se gasea la sfarsitul drumului ei o speria pe Ammu, cat natura drumului in sine. Nici o borna kilometrica nu ii marca parcursul. Nici un copac nu crestea de-a lungul lui. Nici o umbra pestrita nu il adumbrea. Nici un fel de ceata nu se aduna deasupra lui. Nici o pasare nu ii dadea ocol. Nici o meandra, nici o curba, oricat de stransa, nu ii obstructiona, fie si pentru o clipa perceperea clara a capatului. Asta o umple pe Ammu de ogroaza cumplita, caci nu era genul de femeie care sa isi vrea prezis viitorul. Ii era mult pre groaza de el. Asa ca, daca i s-ar acordat dreptul la o mica dorinta, poate nu ar fi fost decat sa Nu Stie. Sa nu stie ce ii rezerva fiecare zi. Sa nu stie unde ar fi urmat sa se afle intr-o luna, intr-un an. In zece ani. Sa nu stie incotro ar putea-o lua drumul ei si ce se afla dincolo de curba. Iar Ammu stia. Sau credea ca stie, ceea ce era de fapt la fel de rau (pentru ca, daca ai mancat peste intr-un vis, inseamna ca ai mancat peste). Si ceea ce stia Ammu (sau credea ca stie) mirosea a fum iute, acru, ce se ridica din recipientele de ciment de la Muraturi Paradis. Fum care zbarcea tineretea si mura viitorul.

Cu capul invaluit in propriul par, Ammu se propti de ea insasi in oglinda baii si incerca sa planga.

Pentru ea.

Pentru Dumnezeul lucrurilor marunte.

Pentru moasele gemene pudrate cu zahar din visul ei.