De la Dacia antica la Marea Unire. De la Marea Unire la Romania de azi - Lucian Boia

DESCRIERE

Lucian Boia  |  De la Dacia antica la Marea Unire. De la Marea Unire la Romania de azi. 

HUMANITAS, 2018. 

Extras din Capitolul Ce ne-am fi facut fara turci?

Exista un contrast izbitor intre limba romana, atat de unitara, si fragmentarea istorica a teritoriului romanesc. Romanii sunt foarte apropiati intre ei, prin limba, dar sunt (si mai ales au fost) destul de diferiti, prin evolutia lor in spatii de civilizatie nu tocmai asemanatoare. In cele din urma, a triumfat limba, asadar principiul de unitate, iar cand spunem limba, avem in vedere tot ce limba purta cu sine: cultura romaneasca in ansamblu.

In mod paradoxal, accentuarea stapanirii otomane a dus la apropierea, aproape pana la identitate, a celor doua principate: Moldova si Tara Romaneasca. In secolul al XVIII-lea – epoca fanariota – ele ajung sa fie administrate aproape la fel, de domnitori care nu sunt altceva decat simpli functionari otomani, unii dintre ei domnind alternativ la Bucuresti si la Iasi. Ceva mai tarziu, cand (in urma razboiului ruso-turc incheiat cu Pacea de la Adrianopol din 1829) stapanirea otomana e mult diluata in favoarea protectoratului rusesc, rusii, la randul lor, prin generalul Kiseleff, guvernator al ambelor principate intre 1829 si 1834, nu fac nici ei vreo distinctie intre munteni si moldoveni. Regulamentele organice, adoptate atunci, sunt aproape identice, asa incat se poate vorbi, mai simplu, de un unic Regulament organic. Istoria ii impingea pe moldoveni spre unitate. Apropierea culturala tot mai stransa se impletea cu constiinta faptului ca, singure, cele doua principate erau prea mici si neinsemnate, prada sigura pentru vecinii puternici. In special Rusia trezea nelinisti. Ocupase deja Basarabia (jumatate din Moldova) in 1812 si nu parea ca ar avea de gand sa se opreasca in drumul ei spre Constantinopol. Chiar opera modernizatoare a generalului Kiseleff (pentru care romanii i-au ramas recunoscatori) trebuie inteleasa ca un pas spre instaurarea stapanirii rusesti. De aceea, pentru revolutionarii de la 1848, nu turcii erau inamicii (devenisera aproape prieteni!), ci imperiul tarilor, in necontenita expansiune. Chiar mai tarziu, in 1877-1878, in toiul Razboiului de Independenta, impotriva turcilor si alaturi de rusi, teama romanilor ramanea Rusia, si nicidecum Imperiul Otoman; nu adversarul, ci “aliatul” era privit cu totala neincredere. Se vede si azi: romanii, pana la urma, ii simpatizeaza pe turci, in ciuda unui trecut conflictual (care, in ansamblu, nici nu va fi chiar fost atat de conflictual cum il prezinta o anume mitologie eroica). Unirea Principatelor a fost, asadar, si o solutie de aparare, dupa principiul enuntat si in Hora Unirii: “unde-i unul nu-i putere... unde-s doi puterea creste”