Cinghiz AITMATOV | Cantecul stepei, cantecul muntilor

DESCRIERE

Cinghiz AITMATOV    |    Cantecul stepei, cantecul muntilor

POLIROM, 2019

Colectia Biblioteca POLIROM – Esential, coordonata de Bogdan-Alexandru STANESCU

Traducere din limba rusa si note de Nicolae ILIESCU

||||

Extras de la p. 8

Tatal meu, batran dulgher, se scula din viul noptii, isi facea rugaciunea si pleca la atelierul colhozului. Se intorcea numai seara tarziu.

Acasa nu ramaneau decat mama si surioara mai mica.

In gospodaria vecina, sau cum i se mai spune in ail, Casa cea Mica, locuiesc rudele noastre apropiate. Nu stiu precis cine, strabunicii ori stra-strabunicii nostri au fost frati buni, dar eu le zic rude apropiate, fiindca traim ca o singura familie. Asa se statornicise de pe vremea cand, inca nomazi, bunicii nostri isi asezau tabara in acelasi loc, si isi manau laolalta vitele la pascut. Traditia asta am pastrat-o si noi. Cand in ail s-a facut colectivizarea, parintii nostri si-au ridicat casele alaturi. Trebuie sa adaug ca avem multe rude, intreaga ulita Aral, care se intinde de la un capat la altul al ailului, intre cele doua rauri, este locuita de rudele noastre, cu totii ne tragem din acelasi neam.

La scurta vreme dupa colectivizare, stapanul Casei celei Mici, a murit. Nevasta lui a ramas cu doi feciori mici. Dupa obiceiul stravechi al adatului, care inca mai era respectat in ail, o vaduva cu doi copii nu se putea marita cu un strain, si neamurile noastre l-au pus pe tatal meu sa se insoare cu ea. Asa cerea datoria fata de spiritul strabunilor, caci el era ruda cea mai apropiata a raposatului.

Astfel a aparut la noi cea de a doua familie. Casa cea Mica era socotita gospodarie aparte, cu acareturile si vitele ei, dar, de fapt, traiam laolalta.