J.D. Salinger |Noua povestiri

DESCRIERE

J.D. Salinger   |   Noua povestiri

POLIROM, 2013

Colectia BIBLIOTECA POLIROM - PROZA XX

Traducere de Marcel Cornis-Pop

||||

Extras – Motto: Stim cum bat din palme doua maini. Dar cum bate din palme o singura mana?

Extras de la p. 161

In timpul urmatoarelor patru zile, folosindu-ma de tot timpul liber si de o parte din timpul care nu prea imi apartinea, am executat vreo duzina si ceva de lucrari in stilul pe care-l credeam eu tipic pentru arta comerciala americana. Lucrand mai mult in laviuri, dar uneori, ca sa epatez, si in carbune, am desenat oameni in tinuta de gala, descinzand din limuzine in seri de premiera – perechi zvelte, prelungi, ultraelegante, care, evident, nu  jenasera niciodata vreun vecin din pricina subsuorilor neingrijite -, perechi care, de fapt, poate ca nici nu aveau subsuori. Am desenat atleti arsi de soare, in smochinguri albe, asezati la mese albe langa bazine de culoarea turcoazei, toastand intre ei veseli, cu pahare de whisky si sifon dintr-o marca ieftina, dar ostentativ ultradistinsa, de whisky american. Am desenat copii rumeni si frumosi ca pentru afise, plesnind de fericire si de sanatate, intinzand castroanele goale si cersind, plini de voie buna, inca o portie de mancare. Am desenat fete radioase, cu sani provocatori, zburand cu schiurile pe apa, fara nici o grija pe lumea asta, aflate la adapost de asemenea calamitati naturale ca gingivite, stigmati faciali, par lipsit de stralucire si asigurari pe viata deficitare sau necorespunzatoare. Am desenat gospodine care, pana sa-si procure fulgii de sapun cei mai indicati, erau expuse din plin primejdiei de-a avea par incalcit, tinuta urata, maini aspre (dar subtiri), bucatarii murdare (dar enorme).

Cand lucrarile au fost gata, le-am expediat domnului Yoshoto, impreuna cu vreo sase-sapte tablouri necomerciale de-ale mele, pe care le adusesem din Franta. Am anexat si o nota care, aveam impresia, dezvaluia ca din intamplare mica, dar bogata istorie umana a felului cum, complet singur si impotriva a numeroase piedici, reusisem sa ating in cea mai deplina traditie romantica culmile reci, imaculate si solitare ale artei.

Urmatoarele cateva zile au fost pline de o asteptare chinuitoare, dar inainte de sfarsitul saptamanii sosi o depesa din partea domnului Yoshoto, consfintind numirea mea ca profesor la scoala „Les Amis des Vieux Maitres”. Scrisoarea era in englezeste, desi eu ii scrisesem in frantuzeste. (Am aflat mai tarziu ca domnul Yoshoto, care stia frantuzeste, dar nu si englezeste, lasase din anumite motive redactarea raspunsului in seama doamnei Yoshoto, care avea cunostintele trebuincioase de limba engleza.) Domnul Yoshoto ma informa ca sesiunea de vara avea sa fie, probabil, sesiunea cea mai incarcata a anului si ca incepea la 24 iunie. Asta imi lasa, preciza el, un ragaz de aproape cinci saptamani ca sa-mi pun afacerile la punct. Imi oferea intreaga lui compasiune pentru recentele mele nenorociri de ordin sentimental si financiar. Nadajduia ca o sa ma pot prezenta la „Les Amis des Vieux Maitres” duminica 23 iunie, pentru a lua cunostinta de indatoririle mele si a lega „prietenii trainice” cu ceilalti profesori (care, cum am aflat mai tarziu, erau in numar de doi, adica domnul Yoshoto si doamna Yoshoto). Regreta profund ca nu intra in obiceiurile scolii sa avanseze noilor profesori cheltuielile de drum. Salariul initial era de douazeci si opt de dolari pe saptamana, ceea ce nu constituia – domnul Yoshoto isi dadea perfect de bine seama – o suma prea mare, dar, intrucat aceasta includea cazare si o masa substantiala, si intrucat el intuise in mine o adevarata vocatie, spera sa nu ma paraseasca entuziasmul. Astepta cu nerabdare din parte-mi o telegrama de consimtire formala si cu nespusa placere sosirea mea, ramanand sincer noul meu prieten si patron, I. Yoshoto, fost membru al Academiei Imperiale de Arta din Tokyo.