DESCRIERE
N. STEINHARDT | Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia
Editor – Manastirea ROHIA, POLIROM, 2012
Ingrijirea editiei, compararea variantelor, note, addenda si indice de George ARDELEANU
Extras de la p. 139
Caile unei convertiri sunt alcatuite din convergenta a multe cararui si numeroase sunt faptele, influentele, aporturile (unele neluate in seama ori atat de indirect lucratoare incat abia tarziu de tot, dupa indeplinirea iconomiei, devin perceptibile si inteligibile) care conlucreaza in ved n-a fost altfel nici pentru mine. Nu mi le pot fireste aminti decat pe unele. Dar dintre acestea, asa cum pe harti apar ingrosate ori trase in culori mai vii lanturile de munti si apele mari, sunt in masura sa recunosc firul rosu al prezentei catorva persoane despre care stiu ca mi-au fost de ajutor si de trebuinta. Harul opereaza cu material creat, cu oameni si intamplari si psihofizii.fie cat de neinsemnat cazul, Domnul tot cu aceeasi grija, migala si neprecupetita marinimie Se manifesta.
Eu unul se cuvine sa mentionez trei nume. Pe al Vioricai Constantinide, mai intai, sora Martei, colega mea de la Ministerul Industriei Usoare; era juriconsulta la Oficiul Juridic atunci cand am fost angajat eu ca arhivar. Marta e o fata energica, vesela si iubitoare de pisici; repede asadar ne imprietenim. Vesela din fire, dar si amarata, caci aflu dupa scurt timp ca logodnicul ei, R-an, e arestat si disparut. N-a fost trimis in judecata si nu se stie unde e. apoi Marta o duce foarte greu din punct de vedere banesc: are de intretinut rude bolnave si batrane, si locuieste – prin grija Oficiilor de inchiriere – intr-o casa infecta.
Fac cunostinta cu Viorica la Stefan Popescu in gradina, romancier, nuvelist si poet, locuieste intr-o casa batraneasca foarte asemanatoare celor din La Medeleni. E o casa de basm, cu odai mici ticsite de carti, tablouri, ilustratii, icoane, tapiterii, mii de fleacuri de bun gust; cartile si revistele predomina, ocupand ziduri intregi. O camera plina de lucrari ale Ilenei, sotia lui: obiecte, de artizanat, pausi, machete, scoarte, jucarii. Curtea, mai bine zis gradina, e si ea o minune: sunt flori de tot felul, e o vita de vie cu bolta, sunt straturi de ceapa, usturoi si verdeturi, e o cismea, sunt doi-trei pomi, e o cusca mare pentru cateaua Casandra, care e si ea nazdravana. E o catea neagra, grasa, flocoasa, blanda, batrana si desteapta nevoie mare; fufe-n casa sa dea de veste cand e cineva la poarta si aduce cheia portii in gura; la plecarea oaspetilor repeta manevra, insotindu-i si neconsimtind sa i se ia cheia din bot decat in fata portii. Subsolul casei, un subsol enorm, cat cladirea, e si el doldora de carti, afise, fotografii, vederi. Circula pe acolo o multime de pisici, ale casei ori pripasite, in stare de salbaticie; unora dintre ele, Marta si cu mine le descoperim mustati uriase, drept care si fabricam pe tema o pisica cu mustati uriase cateva inspirate variatiuni; o sipica cu stumeti, o pisifirica cu firisipeti, o fizdruga cu zdrubeti (asta pentru cele mai napastuite, mai jigarite), o biziga cu buzdati (asta pentru cele mai grase, cu aspect de tata).
Stefan Popescu e mic de stat, poarta barba (sura) si schioapata rau de tot. a fost, ca si R-an, omul de incredere si secretarul lui lucretiu Patrascanu. In 1948 l-a arestat si pe el; a iesit din inchisoare de curand, dupa cinci ani de detentie fara judecata, si bolnav de t.b.c. osos, cand ploua sau e vreme rea sau cand, din senin, durerile il doboara, umbla in doua bastoane. E baiat de frizer din strada Carol; pe la cincisprezece ani isi necajea pe mic-burghezul si meserias-patronul lui parinte lipind afise comuniste pe ziduri si inscriindu-se in UTC. A fost arestat in cateva randuri si – cum era pe atunci – a mancat vreo cateva palme. Si-a terminat liceul cu succes, a studiat literele, a trecut in randul membrilor de partid, s-a apropiat – lucru firesc pentru un intelectual – de Patrascanu, activand intens. I-a fost de mare si gras folos, vorba Englezilor. Cat a lipsit, cinci ani, nevasta-sa nu numai ca l-a asteptat, dar si hainelei le claca o data pe luna, sa le gaseasca bune de imbracat oricand ar sosi; iar un ziar si principalele reviste le cumpara regulat si le lega – asezandu-le frumos pe rafturi – sa-i fie la indemana lui Stefan la intoarcere.
Stefan declara ca aramas comunist – jos palaria -, dar recunoaste ca are pareri si simtaminte cu totul noi fata de fenomenul religios. Ne citeste cateva foarte izbutite poezii in care se manifesta pe fata o credinta lucida, grava. Viorica, mai in varsta ca Marta, dar nu mai putin inimoasa, plina de viata, oricand gata de a fi de ajutor cuiva, de indata ce-mi descopera un interes si o afectiune pentru religia crestina se porneste a ma plimba prin biserici si a ma duce in fiecare an la marile praznice si la slujba Invierii.
