Retrofuturism. Spatiul sacru astazi

DESCRIERE

Retrofuturism. Spatiul sacru astazi , de Augustin Ioan - Editura Paideia

Plasarea in contexte contemporane si rescrierea acestor elemente localizate in propria traditie face din reiterare o buna scoala de compozitie, iar din arhitectura rezultata – una “veche, noua”. in acelasi timp, experimentul isi are locul sau in exact acelasi teritoriu, al arhitecturii crestine. Aceasta pentru ca investigarea celei mai bune adecvari a logos-ului in materia inzidita nu trebuie sa inceteze a ne preocupa, in asteptarea judecatii celei infricosate. Insolitarea este un mijloc de a arage atentia asupra lucrarii logos-ului in lume.

Daca ne uitam cu atentie – si pe repede-inainte – la modul in care s-a schimbat la fata arhitectura crestina in cele optsprezece milenii de prezenta triumfala, vom avea dinaintea ochilor paradigma experimentului insasi. Este aici o perpetua activitate de adecvare la spatii existente si a spatiilor existente la tiparele in evolutie ale necesitatilor liturgice; o modelare neincetata de tipuri stramutate dintr-o geografie si o cultura intr-altele, o neincetata cercetare a celor mai bune modalitati de expresie spatiala, ornamentala si de colaborare cu celelalte arte in vederea mai bunei reprezentari a misterului euharistic si a simbolisticii crestine.

De la bazilica la crucea greaca inscrisa, cu tipurile lor intermediare, este un drum lung de “incercare si eroare”, de piste abandonate si de polenizari incrucisate. Un arhitect realmente preocupat de soarta contemporana a arhitecturii crestine trebuie sa vada – deodata! - ambele fete ale monezii: lucrul cu traditia vie (lucrul cu arhetipurile, reiterarea acestora in circumstante, tehnici si materiale contemporane) dar, in acelasi timp cu experimentul. Biserica este vistiernic unei traditii de doua ori milenare, in care trebuie sa se imbrace, mereu si mereu croindu-si toalete mai potrivite pentru ea, ca mireasa si, deopotriva, ca Penelopa.

Dar, in acelasi timp, biserica este orientata catre viitor, asteaptand cu nerabdare un timp pe care il stie “numai Tatal”. Este si motivul impodobirii bisericii orientate, in asteptare. Aceasta „viitorime a privirii in trecut” ar putea fi definita astfel: „noutatea autentica e un sentiment proaspat al originarului, e reasezarea libera in spatiul traditiei.”[1]

Retrofuturismul este unul dintre modurile acceptabile de “schimbare la fata” a arhitecturii religioase, nu in sensul de producere in perpetuitate de imagini insolite, “noi”, pe care le-a introdus ca norma modernismul, ci in sensul investigarii propriei traditii (i.e. a locului si geografiei sale, a grupului comunitar, a limbii, a culturii si, mai cu seama, a religiei) in vederea reiterarii acesteia. Insolitarea - pe care recontextualizarea permanenta a elementelor traditiei in circumstante geo-culturale, de materiale si de semnificatie noi o induce – este, de fapt, chiar modul de schimbare la fata al arhitecturii dintotdeauna. Aceasta este sursa re-adecvarii la contemporaneitate (si) a discursului architectural “laic”.