Promisiunea zeilor

DESCRIERE

Romain GARY  |  Promisiunea zeilor

Humanitas fiction, 2018

Traducere din franceza si note de Daniel NCOLESCU

||||

Extras de la p. 54

De trei ori pe saptamana, mama ma lua de mana si ma ducea la manejul locotenentului Sverdlovski, unde eram instruit, chiar de catre locotenent, in tainele echitatiei, ale scrimei si ale tirului cu pistolul. Locotenentul era un barbat inalt si slab, cu infatisare tinereasca, cu chip uscativ, inzestrat cu o strasnica mustata alba, precum cea a maresalului Lyautay. La cei opt ani ai mei, eram neindoios cel mai tanar elev al sau si ridicam anevoie pistolul urias pe care mi-l intindea. Dupa o jumatate de ceas de floreta, o jumatate de ceas de tir, o jumatate de ceas de calarie – gimnastica si exercitii de respiratie. Mama statea asezata intr-un coltisor, tragand din tigara si supraveghindu-mi cu satisfactie progresele.

Locotenentul Sverdlovski, care vorbea cu un glas lugubru si care parea sa nu aiba alta pasiune pe lume decat aceea de a „nimeri tinta” si de a trage „fix la mir”, dupa cum el insusi spunea, nutrea pentru mama o admiratie fara margini. Sosirea noastra la standul de tir isca mereu un val de simpatie. Ma asezam indaratul liniei de demarcatie laolalta cu ceilalati tragatori, ofteri in rezerva, generali in retragere, tineri pierde-vara eleganti, imi propteam o mana in sold, sprijinea ditamai pistolul pe bratul locotenentului, trageam aer in piept, imi tineam apoi respiratia, ocheam. Dupa aceea tinta era aratata mamei ca s-o cerceteze. Se uita la gaurica facuta de glont, compara rezultatul cu cel de la sesiunea precedenta si fornaia incantata. Dupa o tragere din cala afara de reusita, vara tinta de carton in geanta si o lua acasa. Adesea, imi spunea: ”O sa ma aperi, nu-i asa? Inca vreo cativa ani si...”

Facea un gest larg si nelamurit, un gest rusesc. Iar locotenentul Sverdlovski isi dezmierda mustatile lungi si zdravene, saruta mana mamei, pocnea din calcaie si spunea:

„Cavalerist scoatem din el.”

Mi-a dat lectii de scrima si m-a pus sa fac marsuri lungi pe coclauri, cu ranita in spinare. Invatam de asemenea latina, germana – engleza inca nu exista in vremea aceea sau, oricum, era considerata de mama drept o unealta comerciala la indemana oamenilor din popor. Mai studiam acum, cu o oarecare domnisoara Gladys, pasii de shimmy si de foxtrot, iar cand mama avea oaspeti, eram adesea scos din pat, imbracat, tarat in salon si poftit sa recit din fabulele lui La Fontaine, iar apoi, dupa ce-mi ridicam constiincios ochii spre lustra, sarutam mainile doamnelor prezente si-mi pocneam calcaiele, capatam permisiunea sa ma retrag. Cu asa program, nu aveam ragaz sa merg la scoala, unde, de altfel, predarea, nefacandu-se in franceza, ci in polona, era complet lipsita de interes pentru noi. In schimb faceam lectii de aritmetica, de istorie, de geografie si de literatura, cu o serie de profesori ale caror nume si chipuri mi-au lasat la fel de putine urme in memorie ca si materiile pe care fusesera insarcinati sa mi le predea.

Uneori, se-ntampla ca mama sa ma instiinteze:

„Diseara mergem la cinematograf.”

Iar seara, incotosmanat cu  pelerina din veverita sau, daca vremea era ingaduitoare, cu un impermeabil alb si cu o bereta de marinar, o apucam pe trotuarele de lemn ale orasului, cu mama la brat. Controla, autoritar, felul in care respectam bunele maniere. Intotdeauna, se cuvenea sa ma reped sa-i deschid usa si s-o tin deschisa in timp ce trecea.