DESCRIERE
MARGHIOLITA HUZUM | O VIATA DE TARANCA
EDITURA MANUSCRIS
HERETISIRE I.P.S. CALINIC, ARHIEPISCOP AL ARGESULUI SI MUSCELULUI
STUDIU INTRODUCTIV/ IONUT MIRCEA MICU
CUVANT INAINTE/ COSTION NICOLESCU
Extras de la p.176
Duminica diminiata, tata a inhamat calul la caruta si ne pornim la Berezeni, la primarie. Cand sa intru, mi-a spus: “Ai grija ce vorbesti, tata! Vezi sa nu scapi vreun cuvant care sa nu le convie, ca mi-a soptit cineva ca ne-au chemat aici pentru arestare. Lasa, ca n-om muri de foame daca nu ne-or da ce ne-au luat! Eu nu ma gandesc decat sa scapi tu...”.
Cand sa inciapa, nu ne chiama pe amandoi, ma chiama numai pe mine. De cum am intrat, am vazut doi politisti care statiau in picioare. Mi-a zis unul: “Stai acolo, langa usa!”.
Tata socru era afara si ei pe scaune, in jurul unei mese. Eu nu am vorbit nimic, decat ca am raspuns cu lacrami in ochi la ce ma intrebau. Mai mergiau la dulap, mai scoteau cate o carte, parca cautau motive si nu gasiau.
Am stat ore intregi acolo.Paganul cela imi mai punea cate o intrebare, ca poate voi gresi cu ceva. Pe urma, nemaiputand a se stapani, s-a sculat de la masa tulbure ca o fiara, dand roata mesei si strigand: “Tovarasi! Daca chiaburul Simion Axinte nu are un bob de grau si fiica lui are atatia mii de kilograme de ceriale, nu va muri nici el de foame! Si daca chiaburul Ioan Huzum, dar nora lui, Marghioala Huzum, are mii de kilograme, nici asa nu vor muri chiaburii de foame! Trebuie sa facem tot ce putem sa starpim chiaburii, cu fii cu tot! numai asa, tovarasi, ne facem datoria fata de partid!”
Si cate o mai fi zis el acolo, ca nu le mai tin minte toate...
Atunci toti au batut din palme, iar eu am inceput sa plang fara sa mai scot vreo vorba.
[...] Cand se zoria de ziua, de cu dimineata, mama aseza o masa in fata casei. Pe ea punea gustaria si sticla cu rachiu. Cand tata avia tocmiti, cu ziua, mai multi oameni la munca, mergia la beci sa scoata vin cu caldaria.
Cum incepea sa se adune lumia, se facia zgomot si noi, copchiii, ne treziam. Asa cum eram, iesiti de sub asternuturile noastre, coboram scarile. Ne si luau in brate unii dintre cei veniti. Parca si acum, la anii mei, ii vad pe cei doi flacaiandri ai lui mos Mitrea Radu. Unul dintre ei ma lua pe mine de manute si se invartia cu mine pana ametiam atat eu, cat si el. Altul punia palmele pe pamant, facandu-se cal. Fratele meu mai mic, Vasile, obisnuit cu ei, abia astepta asta si se arunca in spatele lui. Si incepia sa strige cu bucurie: „Di!, calutul meu!”... (pag. 85)
