DESCRIERE
Jonathan HARRIS | Bizant, o lume pierduta
Baroque Books & Arts, 2016
Editia a II-a revazuta
Traducere din limba engleza de Mihai MOROIU
______________________
Extras – coperta II
Jonathan Harris este profesor de istorie a Bizantului la Royal Holloway, University of London.
Extras – pp. 12-13
Gratie lecturilor lui, Gilles a stiut exact despre ce era vorba. El era (in 1544-1550, nn LB) unul dintre ultimii oameni care vedea impunatoarea statuie ecvestra a imparatului Iustinian I, care vreme de o mie de ani statuse inaltata pe un soclu din piata centrala a Constantinopolului bizantin. Imparatul era infatisat calare pe armasarul lui cabrat, cu mana dreapta ridicata poruncitor, in semn de avertisment pentru dusmani, si tinand in cea stanga marul imperial sau globul crucifer. Statuia facuta bucati zacea acum la pamant, in asteptarea distrugerii definitive, caci fragmentele erau pe rand carate la topitorie, unde erau transformate in tunuri. Dupa cum si Gilles era constient, turcii nu agreasera niciodata arta statuara si nici designul arhitectural si decoratiunile, in general, adica tocmai ceea ce contribuia mai mult la splendoarea cladirilor respective. In ciuda pasiunii lui pentru monumente si dimensiuni, Gilles nu s-a atasat de Constantinopolul contemporan sau de poporul orasului, iar la plecare si-a jurat sa nu se mai intoarca niciodata.
Cativa ani dupa revenirea sa din Orient, pe cand traia la Roma, Gilles a relatat aceasta experienta in lucrarea despre Antichitatile Constantinopolului, publicata postum, in 1561. Disparitia atator urme fizice ale unei societati asa de puternice si de prospere, cum fusese pe vremuri cea bizantina, l-a pus in fata unei intrebari firesti. Cum fusese posibil ca puternicii stapani crestini ai Constantinopolului bizantin sa piarda totul si sa ajunga sclavi ai „necredinciosilor”? Potrivit concluziei sale, de vina era caracterul, influentat de clima din acea parte a lumii:
„Din acest motiv, desi potrivit firii Constantinopolul este facut pentru guvernare, poporul lui nu se distinge nici prin bunacuviinta invataturii, nici prin rigoarea disciplinei. Belsugul il impinge spre trandavie... [si] il face absolut incapabil sa reziste in fata tuturor acelor neamuri barbare care il inconjoara din toate partile.”
Gilles nu era nici pe departe cel dintai dispus sa puna prabusirea Constantinopolului pe seama indolentei si a delasarii morale si cu siguranta nu era ultimul. Tema a fost reluata dupa vreo alte doua secole de Edward Gibbon, care in ultimele volume ale monumentalei sale Istorii a declinului si prabusirii Imperiului Roman a subliniat „lasitatea si dezbinarea” dintre „greci”, asa cum el si multi altii preferau sa-i numeasca pe bizantini. Sentimentul ca era ceva in neregula cu bizantinii a persistat pana in zilele noastre, ceea ce explica de ce nu mai apar pe harta. Ei au ignorat realitatea politica si economica, preferand ceremonialul, respectarea traditiilor, disputele legate de dogma si decoratiunile bisericesti, atunci cand ar fi trebuit sa fie preocupati de echiparea legiunilor care sa-i apere de nenumaratii lor inamici. Drept urmare, in vreme ce se considera ca implinirile Greciei si Romei antice au o influenta profunda asupra lumii noastre de astazi si sunt mereu prezente in emisiuni de televiziune si programe scolare, Bizantul este in mare masura ignorat.
Ne lovim insa de un fapt cat se poate de suparator, deoarece sugereaza ca Bizantul nu merita expediat atat de usor. Daca locuitorii lui erau cu adevarat atat de apatici, de vrednici de mila si de incapabili sa se apere, cum se face ca societatea lor a rezistat atat de mult?
