Carte de bucate boieresti. 200 de retete cercate de bucate, prajituri si alte trebi gospodaresti

In editura romaneasca, cea dintai carte de bucate randuite pare sa fie 200 de retete cercate de bucate, prajituri si alte trebi gospodaresti, aparuta la Iasi in 1841, la Cantora Foii Satesti, ai caror autori – banuim boieri de rang – se disimuleaza sub initialele K.N. si M.K., nu stim daca din sfiala debutantului in bransa sau din desconsiderare fata de insolita lor cutezanta ca barbati. Dar cel putin identitateac unuia dintre ei nu ramane mult timp obscura concitadinilor amatori de lecturi, caci M(ihail) K(ogalniceanu) se recunoaste cu neascuns panas a fi unul din semnatari, “Prometeu manque” – spune – ce “a publicat o carte care, rasturnand toate puterile asezate, calcand in picioare toate pravilele primite de adunare si de obiceiul pamantului, are sa faca o revolutie strasnica in toata Moldova intru chipul de a face friganele si galuste”. Dar cu mult mai interesanta este precizarea (aproape cu iz profetic) care urmeaza, privitoare la soarta  zisei carti, si anume ca aceasta le va aduce autorilor “cea mai mare reputatie intre bucatarite”, viitorimea recunoscandu-le, fara doar si poate, “numele de introducatori ai artei culinare in Moldova”. 

Se pare ca biograful era prea constient de ineditul faptei, fiindca cercetand deceniile urmatoare observam ca nu s-a inselat, trecand amar de ani pana la aparitia unor noi si alte retete de mancari, cozonaci, ciorbe, supe si budinci. Asocierea in aceasta intreprindere a mai varstnicului K(ostache) N(egruzzi), nascut in 1808, cu Mihail Kogalniceanu, nascut in 1817, nu poate fi eplicata decat – dincolo de prietenia cunoscuta contemporanilor (ca si posteritatii) – prin afinitati variate si intemeiate, printre care jubilatiile cerului gurii si bucuria pantecelui par a se afla la foarte mare pret, altfel nu ar fi perseverat impreuna pana la editia a III-a. Aici, pe una dintre paginile incepatoare, citim ca soarta a facut din aceasta intocmire de retete una aparte, caci, iata, in 1846, dupa trecerea a cinci ani de la prima imprimare (a doua dateaza din 1842) si epuizarea a doua mii de exemplare, se simte lipsa ei si nevoia de a se da iarasi la tipar. Imprimata tot “cu cheltuiala si ingrijirea unei societati de iubitori de inaintirea si stralucirea neamului romanesc” [...], asemenea primelor doua, dar acum la Tipografia Institutului Albinei, dintr-o “Instiintare”” preliminara mai retinem si ca “s-au indreptat toate gresalele cate scapasera la cele dintai doua editii”.