Memoriile unui fost sagetator

DESCRIERE

Vintila HORIA  |  Memoriile unui fost sagetator

Editura Vremea – Bucuresti, 2015

Colectia Fapte, Idei, Documente – FID

Editie ingrijita de Cristian BADILITA si Silvia COLFESCU

Prefata de Cristtian BADILITA

||||

Extras de la p. 167

Consecinta imediata a aparitiei articolului meu in revista lui Ion San-Giorgiu, in septembrie 1940, a fost un protest al ambasadorului Italiei la Bucuresti si rechemarea mea pe data de 1 octombrie. Chiar si fara articol soarta mea ar fi fost aceeasi, deoarece intreg personalul Legatiei si al Ambasadei a fost scos din posturi si a trebuit, chiar de pe la mijlocul lui septembrie sa se intoarca la Minister. Incetul cu incetul, toti am fost inlocuiti cu membri ai Garzii de Fier, incepand cu Raul Bossy, substituit de Vojen, in mana caruia incredintai toata stiinta mea gazetareasca si culturala. In locul meu, si al lui Gregorian, bineinteles, fura numite trei persoane, intre ele poetul Nicu Caranica. Din cand in cand mai eram chemat la Legatie pentru o treaba sau alta, ca in ziua in care isi facu aparitia la Roma generalul Antonescu in persoana, care venea de la Berlin, dispus sa pledeze cauza romaneasca chiar si acolo unde cuvintele lui nu mai puteau gasi niciun fel de rasunet. Era o intreprindere disperata si, aparent, inutila, pentru ca zarurile fusesera aruncate si nimeni nu le mai lua inapoi. Avand in vedere ca noul sef al Presei, Vladimir Ionescu, abia sosise si nu avusese timp sa cunoasca nici pe gazetari, nici obiceiurile locului, am fost din nou chemat de Vojen ca, de asta data, sa-i prezint Conducatorului pe reprezentantii cei mai de seama ai presei italiene, foarte interesati, la randul lor, sa-l cunoasca pe noul sef al Statului Roman. Intr-o dupa-masa de la inceputul lui octombrie, in salonul Legatiei, am facut generalului prezentarile de rigoare. Era imbracat in uniforma, foarte sobru, avea inscris pe fata ceea ce spaniolii numesc el don de mando, darul de a comanda, nu parea deloc impresionat de prezenta atator persoane straine, gata sa-l sfartece in articole fara mila, inspirate de rautatea profesionala sau de un ordin venit de sus. Calm, vag surazator, cu o privire rapid cunoscatoare care lua contact cu persoanele si cu lucrurile fara premeditare si fara prejudecati, avea aspectul unui militar care venea de pe un front subtil si realist ca sa faca un raport despre o actiune pe care o conducea dincolo de intelegerea celorlalti. Se afla acolo, intre noi, si mai ales intre gazetarii italieni, dintr-un fel de superioara condescendenta. Poate ca acest sentiment al propriei superioritati sa fi fost unul din defectele generalului Antonescu. Nu l-am intalnit decat o singura data, asa incat imi e greu sa-l judec altfel decat prin acest scurt popas in amintire.

In picioare, tinandu-i in picioare pe invitati, a nceput sa vorbeasca: intr-o franceza foarte corecta a expus punctul de vedere al politicii romanesti, de pe noul drum pe care se afla de o luna de zile. A pomenit de vizita lui la Berlin, apoi de intalnirea cu Mussolini si a explicat cu o claritate de militar inteligent, deci strict legat de forma vizibila a lucrurilor, situatia Romaniei si drepturile ei istorice asupra teritoriilor care-i fusesera rapite. N-a ascuns si n-a indulcit nimica. Cei de fata nu clinteau, nici nu clipeau. Comentariile lor de a doua zi erau dinainte confectionate, cel putin in spirit, insa nu puteau sa nu aiba, cel putin in spirit, insa nu puteau sa nu aiba, dintr-o data, in fata acestui om animat de cel mai pur patriotism, o admiratie care li se citea in priviri. Poate ca nu mai erau obisnuiti cu asemenea luare de pozitie in adevar. Poate ca, in fundul sufletelor lor, ceva le spunea ca Romania fusese nedreptatita. Cuvintele generalului roman le clinteau din loc, in intunericul elocvent al inconstientului colectiv, comunitatea in latinitate. Aveam, in acele momente, sentimentul ca Romania isi gasise un reprezentant si un sef, care avea sa o scoata din necaz. Omul ma convingea si ma impresiona. Eram atat de emotionat incat imi auzeam batand, in acelasi ritm, inima si sufletul. Atata demnitate, atata dorinta evidenta de a lupta in numele unei biete tari batute de destin, atata patriotism neintinat, nedemagogic nu se facuse niciodata auzit urechilor mele de roman ranit.. Mi-am dat seama, ascultandu-l, ca ma aflam in fata unuia din personagiile cele mai intregi din istoria romanlor, ca evenimente fara numar avusesera loc de-a lungul multor secole ca un astfel de om sa poata lua fiinta. Fara semetie si fara sfiala, generalul Antonescu afla, intr-o limba straina, cuvintele cele mai potrivite ca sa spuna despre Romania.