Icoane facatoare de minuni ale Maicii Domnului - Sfantul Munte Athos

Vintila HORIA | Jurnal de sfarsit de ciclu, 1989-1992 – Note pentru Axente Sever. Jurnal torinez, 1978

0 opinii / Scrie o opinie
  • 60,00 lei

SAU
ne puteti contacta si la: 0751 166116

DESCRIERE

Vintila HORIA  |  Jurnal de sfarsit de ciclu, 1989-1992 – Note pentru Axente Sever. Jurnal torinez, 1978

Editura Vremea, 2017

Editie ingrijita si adnotata de Cristian BADILITA si Claudia DRAGANOIU

Prefata de Cristian BADILITA

||||

Extras din Prefata – Jurnalul inedit al lui Vintila Horia: 1989-1992

Cine cauta gaseste. Memoriile unui fost Sagetator n-a fost singura surpriza pe care mi-a rezervat-o Vintila Horia dupa moarte. Cateva luni dupa aparitia Memoriilor aveam sa descopar, tot cu ajutorul fiicei sale, Cristina Horia, un eseu inedit, in franceza, La croix/ Crucea, publicat intre timp la editura Vremea, iar la inceputul lui 2017, un Jurnal inedit, de cinci sute de pagini dactiografiate, redactat in romana. Nu ne mira ususrinta cu care politropicul escritor rumeno manuia patru limbi, incepe sa ne sperie insa amplitudinea operei sale. Exilat confruntat cu numeroase griji, sacaieli, probleme ale vietii cotidiene, familist „cu norma intreaga”, avand doi copii de crescut, universitar si conferentiar neobosit, Vintila Horia a lasat in urma cateva zeci de carti memorabile, plus mii de articole risipite in reviste europene si sud-americane. (Spania, Franta, Italia, Germania, Portugalia, Chile, Argentina,, revistele exilului romanesc et j’en passe). Generatia viitoare de cercetatori va avea enorm de scotocit pentru a reconstitui macar jumatate din icebergul literar si publicistic. In aceasta ordine salut aportul decisiv al Silviei Colfescu, directoarea Editurii Vremea, care, in doar un an si jumatate, a publicat zece volume ale sau despre marele Exilat din Villalba.

Extras de la p. 126, 127 si 128

De fapt, tot ce a imaginat si a infaptuit Stalin se dovedeste a fi fost catastrofal atat pentru Rusia cat si pentru marxism. Chiar si ocuparea Basarabiei, care a devenit cu timpul o tema moldoveneasca, antiromaneasca deci, implica in acest moment o posibilitate de pierdere pentru Uniunea Sovietica, sau chiar si pentru Rusia de maine, in masura in care a apartine Romaniei va putea sa apara in viitor ca un bun politic in cadrul intregii Republici Moldovenesti, chiar si dincolo de Nistru, vreau sa spun. A vorbi moldoveneste inseamna a vorbi romaneste, deci a apartine unei comunitati care nu e nici Rusia, nici Uniunea Sovietica, nici Ucraina. Dreptul de a scrie romaneste cu caractere latine e ceva mult mai vast, mai puternic, mai solidar decat dreptul de a avea carnet de partid. Daca majoritatea moldovenilor dintre Prut si Bug vorbesc si scriu romaneste, avand constiinta ca apartin unei societati culturale romanesti, atunci aceasta constiinta devine cu timpul si politica. Stalin, e drept, nu putea sa prevada aceste detalii, insa, in acelasi timp, masuri luate de pe un prag totalitar salbatic, adica excesiv, antinatural, nu contin nici macar un germene de adevar, nu mentin contactul cu realul decat in masura in care sunt constranse, obligate de a simula un asemenea contact. Cand opresiunea dispare sau isi slabeste strangerea, atunci totul se surpa si tinde sa revina la real.

Am terminat de citit azi L’occidentalisation du monde de Serge Latouche, o carte pe care mi-a recomandat-o Paul Barbaneagra prin telefon si pe care mi-a adus-o Lulu acum doau saptamani de la Paris. E un act de acuzare impotriva civilizatiei tehnice occidentale care a cucerit restul lumii chiar si in momente de aparenta slabiciune, cum a fost sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, cand, desi Europa a parasit continente si tari, a continuat sa le domine, transformandu-le pe dinauntru prin tehnica si cultura. Astfel s-a ajuns la o deculturalizare a popoarelor africane si asiatice, care au devenit occidentale fara sa stie. Inscrierea lor in ordine materialista, capitalista sau comunista a insemnat disparitia lor ca popoare si ca forme culturale originale. Tragedia devine si mai impresionanta si mai generala in momentul in care ne dam seama ca prima patura distrusa a fost cea taraneasca. Intr-adevar, daca apararea statului-natiune a fost pana acum posibila, aceasta se datora faptului ca aparatorii au fost intotdeauna taranii. „Cand modernizarea se va sfarsi prin a duce la capat distrugerea taranilor, atunci nimeni nu va mai fi in stare sa apere patria. Acesta va fi sfarsitul ordinii national-statale.” Cine va mai apara Romania daca Ceausescu distruge taranimea? Romania va deveni, odata eliminati taranii, un stat fara aparare, o entitate etnica usor de supus si de lichidat, asa cum spera Moscova sa se intample lucrurile, in cadrul programului de eliminare a Romaniei, pe care il duce la capat utilizand pe Ceausescu. Tot ce s-a intamplat in Romania in ultimii patruzeci de ani, intr-un ritm mai lent pana in 1964, accelerat dupa aceea, se explica utilizand cheia disparitiei taranimii, dupa ce au fost eliminate formele de aparare mai usor de eliminat, cum au fost burghezia, biserica, partidele, intelectualii, armata. In america „latina” se procedeaza cu aceeasi tenacitate, mai putin vizibila, insa nu mai putin atroce. Incercarea cea mai valabila de aparare a clasei taranesti a fost aceea a generalului Rosas, la mijlocul secolului trecut in Argentina, simbolizata poetic de epopeea Martin Fierro, „el gaucho”, cantata de Jose Hernandez. Astfel, disparitia taranului va insemna pretutindeni disparitia patriilor. Atat Eminescu cat si samanotorismul, iar mai tarziu, Gandirea, nationalismele romanesti de tot felul, razboiul insusi (ma refer la cel de la 1941) au avut ca tinta suprema, constienta sau inconstienta, salvarea taranului ca fundament al patriei. In acest sens, Eminescu avea dreptate cand ii ataca pe liberali care, facand parte din „progresul” occidentalizant, au neglijat taranimea, utilizand-o numai ca producatoare de grau sau carne de tun. Democratia la noi a avut un rol aproape tot atat de negativ, sub acest aspect, ca si comunismul de mai tarziu. Gonzague de Reynold scria in L’Europe tragique, carte ignorata de multi, et pour cause: „Fara crestinism, democratia e cea mai proasta forma de a guverna.” Pana la ce punct democratia de la noi a fost anticrestina constituie o tema demna de a fi cercetata. Tot Gonzague de Reynold sustine ca liberalismul este o poarta deschisa catre socialism si acesta catre comunism.

Lectura cartilor scrise inainte de 1938 este exaltanta, in masura in care ganditorii, se zice de „dreapta”, cum ar fi Spengler, Bainville, Maurras, Daudet, Papini, Carl Schmitt, Massis, Keyserling, Ortega y Gasset, vedeau foarte clar ceea ce se intampla in jurul lor, in timp ce autorii de „stanga” falsificau realul cu scopul de a-l face sa coincida cu rationalul, si invers, dupa schema hegeliana.

1033 c/ 4 t/ 50

SPECIFICATII

An aparitie 2017