Icoane facatoare de minuni ale Maicii Domnului - Sfantul Munte Athos

Sfantul Ioan Damaschin, Opere complete vol. 1 - editie bilingva

0 opinii / Scrie o opinie
  • 63,00 lei

SAU
ne puteti contacta si la: 0751 166116

DESCRIERE

SFANTUL IOAN DAMASCHIN  |  OPERE COMPLETE 1 Dialectica, Despre eresuri
Editura Gandul Aprins, 2015. 

Introducere, traducere, note: Adrian Tanasescu, Cornel Coman, Cristian Chivu. 
Coordonator: Cristian Chivu. 

Extras din Viata si opera lui Ioan Damaschin:
“De la sinemi nu voi grai nimic”. Aceasta afirmatie negativa a sfantului Ioan Damaschin exprima magistral smerenia abisala a acestui colos al teologiei crestine. Aceasta smerenie este impregnata in toata opera sa, transparand si din paucitatea datelor biografice. S-au scris tomuri intregi despre opera si invatatura sa si se vor mai scrie, de vreme ce acestea din urma reprezinta un izvor nesfarsit de cunoastere, dar a scrie despre viata lui Ioan Damaschin, marele dogmatolog al Bisericii, este foarte dificil, pentru ca acest mare smerit a ascuns deliberat multe dintre datele legate de viata sa. Astfel, putinele informatii despre viata lui le avem din unele lucrari care ii apartin, de la unii dintre contemporanii lui si din unele documente ale sinoadelor vremii in care a trait. 
Prima biografie greaca mai pe larg a lui Damaschin a fost scrisa foarte tarziu in secolul al XII-lea de catre patriarhul Ioan al VIII-lea, care a avut ca sursa de inspiratie unele biografii scrise intr-un limbaj simplu in araba, dupa propria marturie. Au urmat apoi mai multe biografii sau surse ale biografiei lui Damaschin, scrise, evident, in stilul hagiografic entuziast bizantin, care nu pot conferi rigurozitate stiintifica scurtei noastre introduceri. 
Ioan Damaschin s-a nascut in Damasc dintr-o familie de origine greaca din Siria, dupa unii cercetatori, sau siriana elenizata, dupa altii, dar ceea ce pare sigur este ca familia lui era una nobila care a ocupat de-a lungul timpului functii inalte in administratia civila a orasului chiar si in timpul califatului umayyad. Bunicul lui Ioan, Mansur ibn Sarjun, de la care a pastrat si numele sub care este regasit sfantul in documentele arabe, si-a pastrat inalta functie civila chiar si dupa predarea Damascului arabilor in 635, iar fiul acestuia, Sarjun ibn Mansur, tatal sfantului, a detinut, in timpul califului Abd-el-Malek (685-705), functia de logothet general, conform marturiei cronicarului Teofan. Familia, se pare, era cunoscuta sub numele Mansur, numele bunicului, de vreme ce imparatul iconoclast Constantin Copronimul il numeste pe Damaschin, cu ironie, Manzer (“cel fals”) in loc de Mansur (“cel biruitor”). 
 

Volumul I al Operelor Complete ale lui Ioan Damaschin, editie bilingva. Volumul contine primele doua parti ale operei lui principale Izvorul Cunoasterii, anume Dialectica si Despre eresuri. Introducerea, notele si traducerea au fost facute de Adrian Tanasescu (traducatorul principal), Cornel Coman si Cristian Chivu Nota asupra editiei Cele doua scrieri ale sfantului Ioan Damaschinul cuprinse in volumul de fata constituie primele doua parti ale trilogiei Izvorul cunoasterii – opera teologica fundamentala a acestui geniu atat de multilateral, scrisa ca raspuns la cererea sfantului Cosma al Maiumei, fratele sau adoptiv si un alt mare imnograf al Bisericii.

Cosma, care a urmat la catedra sfantului sfintit mucenic Petru, martirizat de arabi in anul 743 pentru ca – ne spune Hronograful sfantului Theofan Marturisitorul, l-a numit pe Mohamed „proroc mincinos si inainte-mergator al lui Antihrist”, dandu-l anatemei pe el, „si toate basmele scrise de el, si pe toti ce cred intr-insele” .

Asadar, de vreme ce sfantul Ioan a trecut la cele vesnice in anul 749, este limpede ca el a alcatuit aceasta trilogie in ultimii ani de viata – intre 743 si 749. in conditiile in care, ca episcop al Maiumei, Cosma se confrunta atat cu problema monofizita, cat si cu noua amenintare a prozelitismului islamic militant, este firesc ca el sa fi cerut de la marele teolog un instrument care sa-l ajute in disputele legate de invatatura de credinta. Dintre cele trei parti pe care Ioan le anunta chiar din scrisoarea care serveste drept prolog, prima si a treia – Dialectica si Dogmatica – alcatuiesc un tot unitar, pe cand Despre eresuri a fost, in general, perceputa ca avand o importanta secundara: in numeroase manuscrise de data timpurie este omisa, iar in altele este plasata dupa Dogmatica.

Motivul nu este greu de inteles: primele optzeci de capitole din „Despre eresuri” sint preluate practic ad litteram din asa-zisul Sumar (Anakephalaiosis) – facut, probabil, la inceputul secolului al IV-lea – al Panarionului lui Epifanie al Ciprului, neprezentand indeobste vreun interes special din punct de vedere informativ, drept care majoritatea covarsitoare a cititorilor neglijau aceasta parte a trilogiei in favoarea celorlalte doua, a caror importanta pentru invatatura de credinta a Bisericii e greu de supraestimat, dupa cum vedem dintr-o nota lasata intr-un manuscris al Izvorului cunoasterii de un copist din vechime:

„Desi in epistola sfantul acesta a zis ca dupa va infatisa cele aflate la inteleptii elinilor, apoi va expune cele ale eresurilor si pe urma cele ale adevarului, noi insa am facut altfel: dupa cele ale filosofilor am infatisat cele ale adevarului, apoi cele ale eresurilor – nu impotrivindu-ne sfantului, Doamne fereste, ci preferand sa aflam dupa adevar si cu de-amanuntul cele ale adevarului decat cele ale eresurilor” .

intrucat publicarea intr-un singur volum a Dialecticii si Dogmaticii ar fi avut ca rezultat un volum de dimensiuni prea mari, am preferat sa urmam ordinea enuntata de autor. Desigur, dintre cele doua lucrari prezentate in acest prim volum al Operelor sfantului Ioan Damaschin Dialectica (sau Capetele filosofice) este cea care prezinta un interes major. Sintem de parere ca Klaus Oehler, in celebrul sau articol Aristotle in Byzantium, avea perfecta dreptate sa sustina ca principalul scop al autorului este cel de dezambiguizare: „Nu e lipsit de interes sa studiem relatia dintre termenii pe care Ioan i-a folosit in compendiul sau de logica si termenii pe care i-a folosit in tratatele sale teologice.

O astfel de comparatie arata clar ca atunci cand a scris Capetele filosofice pe Ioan il interesa in primul rand sa distinga intelesurile termenilor asa cum erau folositi la Parinti de intelesurile pe care ei le aveau la Aristotel. Este surprinzator faptul ca in tratatele sale teologice Ioan nu foloseste toti termenii pe care i-a folosit in tratatul sau de logica, ci, aproape fara exceptie, doar asa cum erau folositi de Parinti si numai cu sensurile pe care le aveau la Parinti. in plus, in tratatele teologice exista termeni pe care nu i-a folosit niciodata in tratatul sau de logica. Asadar, este putin probabil ca aceste Capete filosofice sa fi fost concepute ca o introducere filosofica generala pentru tratatele teologice.

Scopul lor era, mai degraba, cel de a proteja de o intelegere gresita termenii folositi atat de Aristotel, cat si de Parinti. Asadar, insemnatatea lor e mai degraba teologica decat filosofica” . Dupa cum remarca acelasi autor, „dialectica aristotelica a neoplatonismului devenise legata inextricabil de problemele hristologice din momentul cand monofizitii au inceput sa foloseasca pentru prima data logica aristotelica, asa cum se gasea ea in Isagoga lui Porphyrios si in alte comentarii neoplatonice la Aristotel.

Termenii folositi in hristologie erau, aparent, termenii lui Aristotel. Reactia Ortodoxiei a fost ori cea de a elimina acesti termeni, ori cea de a le atribui noi intelesuri. Lucrul acesta este valabil in secolul VI, pentru cercul lui Theodor din Raith, cand acest cerc a incercat sa se opuna lui Sever al Antiohiei, si in secolul VII, pentru Maxim Marturisitorul, Anastasie Sinaitul si autorul lucrarii Doctrina Patrum de Incarnatione Verbi, care este indreptata impotriva monofizitilor si monotelitilor. in urma acestei controverse a ajuns dialectica lui Aristotel mai incorporata decat oricand in gandirea crestina.

Pentru Ioan Damaschinul nu se mai punea problema de a inlatura sau nu termenii aristotelici din argumentatia crestina: obiectivul lui putea fi numai cel de a-l utiliza pe Aristotel intre hotarele Ortodoxiei, si din aceasta perspectiva trebuie sa examinam prima parte a compendiului sau – Capetele filosofice” . Un studiu atent arata foarte clar ca sursele Dialecticii cuprind, pe langa sursele patristice, numeroase tratate ce tin de traditia comentatorilor neoplatonici ai lui Aristotel; este foarte posibil, dupa cum subliniaza tot Oehler, ca in mediile crestine sa fi existat si alte compendii similare, din care Ioan s-ar fi putut inspira; „in orice caz”, spune el, „compendiul lui Ioan a creat modelul ce revine in toate cartile bizantine de logica ce au urmat, inclusiv in operele unor oameni ca Mihail Psellos, Ioan Italos, Nichifor Vlemmydis” .

La aceasta concluzie, intru nimic exagerata, tinem sa adaugam: prin acest „compendiu de logica” sfantul Ioan a conceput un instrument teologic extrem de necesar in conditiile in care terminologia filosofiei profane putea – si poate – deveni o capcana fatala pentru cei ce nu-i constientizeaza limitarile; si omul contemporan, care in general este departe de structurile gandirii antice, de realiile culturale si atmosfera intelectuala in care au fost alcatuite textele dogmatice ale Parintilor, risca sa inteleaga foarte gresit numeroase afirmatii ale acestora. Pot spune din proprie experienta ca lectura Dialecticii este ceva salutar pentru cei ce vor sa se impartaseasca de continutul acestor texte; personal, dupa ce am tradus-o am vazut cu alti ochi multe momente ale – ca sa dau un singur exemplu – teologhisirii sfantului Grigorie Palama si am inteles de ce sfantul Ioan a considerat ca trebuie sa ajungem la Dogmatica sa trecand prin pridvorul acestor „capete filosofice”.

Exista, intr-adevar, numerosi termeni care fara explicatii clare asupra semnificatiei lor ne pot induce in eroare, mai ales in virtutea faptului ca obisnuitele lor echivalente romanesti au in gandirea noastra asociatii departe de cele pe care ei le starneau in mintea cititorilor din mediul cultural si intelectual pentru care au fost scrise ele. in legatura cu aceasta, tin sa precizez ca intrucat termenii elini au adeseori o multitudine de sensuri care depind de context (pornindu-se practic intotdeauna de la un inteles concret, care ulterior era extins si/sau abstractizat intr-o directie sau alta), iar acea multitudine de sensuri ramanea totdeauna asociata cu termenul respectiv in mintea grecului: de aceea, desi poate parea suparator, am considerat necesar sa folosesc in numeroase situatii dublete de tipul „neam/gen”, „fiinta/substanta” sau „intamplator/accident”, tocmai pentru a reda intr-o mai mare masura aceasta trasatura a termenilor elini.

Ca sa dau numai un exemplu, cuvantul „gen” tinde sa fie pentru romanul contemporan foarte abstract, nefiind asociat cu nimic in afara unui concept de natura strict intelectuala, pe cand γένος era pentru grec un termen cu puternice conotatii emotionale, fiind asociat, poate, si cu intelesul sau filosofic, dar totodata – neaparat si chiar in primul rand – cu ceea ce noi numim, in sens restrans sau larg, „neam”. Pentru vorbitorul grec, cuvantul ramanea in fertila ambiguitate a bogatiei sale de noime, dintre care el nu se simtea neaparat obligat sa aleaga una singura; pentru noi (fenomenul este prezent in multe limbi moderne, dar parca mai ales in cele romanice), sensul lui a tins, din pacate, sa se specializeze, proces in urma caruia s-au pierdut in buna masura flexibilitatea si potentialul lui semantic.

Mai trebuie mentionat ca Dialectica ne-a parvenit in doua versiuni, asa-numitele recensio fusior, respectiv recensio brevior, ultima fiind, cel mai degraba, rezultatul unei revizuiri efectuate chiar de catre autor. Din motive tehnice, legate de posibilitatile tehnoredactoriale, nu am putut include in prezenta editie decat versiunea mai lunga (fusior). Oricum, diferentele nu sint esentiale, iar cei interesati sa faca o comparatie pot gasi cu usurinta versiunea mai scurta in Patrologia Graeca, disponibila actualmente, in mod gratuit, online. in ce priveste Despre eresuri, trebuie sa recunoastem ca importanta acestei parti a trilogiei este mult mai redusa; dupa cum am mentionat deja, cea mai mare parte a lucrarii este copiata dintr-un rezumat al Panarionului sfantului Epifanie.

Ea cuprinde, totusi, si cateva puncte de interes aparte, cum ar fi citatele din Arbitrul lui Ioan Filopon, care prezinta o mare insemnatate pentru intelegerea premizelor filosofice ale gandirii monofizite, sau informatiile date de sfantul Ioan – cu un sarcasm deosebit de suculent – despre islamul primar, al carui contemporan a fost, si despre modul in care polemizau cu acesta crestinii ortodocsi.

Pentru text si traducere am urmat in acest volum editia critica a lui Bonifatius Kotter (Die Schriften des Johannes von Damaskos, vol. 1, ed. De Gruyter, Berlin, 1969, respectiv vol. 4, ed. De Gruyter, Berlin, 1981, in seria Patristische Texte und Studien 7, respectiv 22). in incheiere, ne exprimam puternica nadejde ca aparitia acestei prime parti a uneia dintre operele fundamentale ale teologiei crestine ortodoxe va avea o inraurire binefacatoare asupra felului in care traditia dogmatica a Parintilor este inteleasa si asumata in Biserica noastra.

SPECIFICATII

An aparitie 2015
Coperta Cartonata
Limba Romana
Cod C_TP_0001