Jorge Luis BORGES | Moartea si busola | Proza completa 1 | Evaristo Carriego. Istoria universala a infamiei. Istoria eternitatii. Fictiuni

DESCRIERE

Jorge Luis BORGES  |  Moartea si busola  |  Proza completa  1  |  Evaristo Carriego.  Istoria universala a infamiei  . Istoria eternitatii  . Fictiuni

POLIROM, 2006

Traduceri si note de:  Irina DOGARU, Cristina HAULICA si Andrei IONESCU

Cuvant inainte, tabel cronologic, prezentari si editie ingrijita de Andrei IONESCU

||||

Extras din Prolog la editia intai

Exercitiile de proza narativa care alcatuiesc aceasta carte au fost executate in 1933 si 1934. Ele isi au obarsia, cred, in repetatele mele lecturi din Stevenson si Chesterton, in cele dintai filme ale lui Von Sternberg si, poate, in vreo biografie a lui Evaristo Carriego. Abuzeaza de anumite procedee: enumerarile eterogene, brusca solutie de continuitate, reducerea intregii vieti a unui ins la doua sau trei scene... nu sunt, nu isi propun sa fie psihologice.

Cat despre exemplele de magie care incheie volumul, nu am asupra lor alt drept decat pe acela de traducator si cititor. Uneori cred ca bunii cititori sunt lebede mai tenebroase si mai rare decat sunt bunii autori. Nimeni nu va tagadui ca piesele atribuite de Valery plusquamperfectului sau Edmond Teste valoreaza, fara nici o indoiala, mai putin decat cele ale sotiei si prietenilor lui.

A citi, de altminteri, este o activitate posterioara aceleia de a scrie: mai resemnata, mai cuviincioasa, mai intelectuala. – J.B.L. Buenos Aires, 27 mai 1935 trad. C.H.

Extras din Prologul la editia din 1954

As spune ca barocul este acel stil care in mod deliberat isi epuizeaza (sau isi propune sa-si epuizeze) posibilitatile si se invecineaza cu propria sa caricatura. Degeaba a dorit sa imite Andrew Lang, pe la o mie opt sute si ceva, Odiseea lui Pope; opera era de la bun inceput propria sa parodie, si parodiatorul nu i-a putut exagera tensiunea. Barocul (Baroco) este numele unuia dintre modurile silogismului; veacul al XVIII-lea l-a aplicat anumitor abuzuri ale arhitecturii si picturii veacului al XVII-lea; eu as spune ca este baroca etapa finala a oricarei arte, cand aceasta isi exhiba si isi iroseste mijloacele. Barochismul este intelectual, si Bernard Shaw a declarat ca orice munca intelectuala e umoristica. Acest umor este involuntar in opera lui Baltasar Gracian, voluntar sau consimtit in cea a lui John Donne.

Chiar titlul excesiv al acestor pagini proclama natura lor baroca. A le fi atenuat ar fi insemnat a le distruge; prin urmare, prefer de data asta sa invoc sentinta quod scripsi, scripsi (Ioan 19, 22) si sa le retiparesc, dupa douazeci de ani, asa cum se prezinta acum. Ele reprezinta jocul iresponsabil al unui timid care nu s-a incumetat sa scrie povestiri si care s-a amuzat sa falsifice si sa tergiverseze (uneori fara justificare estetica) povestirile altora. De la aceste ambigue exercitii a trecut la anevoioasa plasmuire a unei povestiri directe – Omul de la coltul strazii rosietice – pe care a semnat-o cu numele unui bunic al bunicilor sai, Francisco Bustos, si care s-a bucurat de un succes deosebit si putin misterios.

In textul ei, cu amprenta stilistica de mahala, se va vedea ca am intercalat cateva cuvinte culte: viscere, convertiri etc. Am facut-o pentru ca baiatul de cartier aspira la eleganta sau (acest motiv il exclude pe celalalt, insa este, poate, cel adevarat) pentru ca baietii de cartier sunt indivizi si nu vorbesc intotdeauna ca Baiatul de Cartier, care este o figura platonica.

Doctorii Marelui Vehicul ne invata ca esenta universului este neantul. Au perfecta dreptate in privinta acestei parti minuscule din univers care este cartea de fata. E populata de spanzuratori si de pirati, iar cuvantul infamie din titlu nauceste, dar dedesubtul agitatiei nu exista nimic. Nu e nimic altceva decat aparenta, suprafata de imagini; probabil ca din pricina asta poate sa placa. Omul care a scris-o era destul de nefericit, dar i-a facut placere s-o scrie; bine-ar fi daca un ecou din acea placere ar ajunge la cititori.

In sectiunea Et caetera am adaugat trei povestiri noi. – J.L.B. trad. I.D.

Extras – Inspaimantatorul mantuitor Lazarus Morell

Cauza indepartata

In 1517, Parintelui Bartolome de las Casas i s-a facut tare mila de indienii care se extenuau in istovitoarele infernuri ale minelor de aur din Antile si i-a propus imparatului Carol al V-lea sa importe negri, care sa se extenueze in istovitoarele infernuri ale minelor de aur din Antile. Acestei stranii variatii a unui filantrop ii datoram un numar infinit de lucruri: bluesurile lui Handy, succesul pe care l-a avut la Paris pictorul doctor uruguayan D. Pedro Figari, proza aspra a de asemeni uruguayanului D. Vicente Rossi, dimensiunea mitologica a lui Abraham Lincoln, cei cinci sute de mii de morti din timpul razboiului de secesiune, cele trei mii trei sute de milioane cheltuite pentru pensiile militare, statuia imaginarului Falucho, acceptarea verbului a linsa in cea de-a treisprezecea editie a Dictionarului Academiei, impetuosul film Aleluia, sarcina grea dusa la bun sfarsit cu baioneta de catre Soler in fata alor sai, vestitii Cenusii si Bruneti, in Cerrito, gratia domnisoarei Cutare, negrul care l-a ucis pe Martin Fierro, deplorabila rumba Manisero, adeptii infocati ai lui Napoleon arestati si incarcerati la Toussaint Louverture, crucea si sarpele in Haiti, sangele caprelor cu beregata taiata de maceta unui papaloi, havaneza mama a tangoului, dansul candombe.

Pe langa toate acestea: vinovata si magnifica existenta a infioratorului mantuitor Lazarus Morell.

Locul

Parintele Apelor, Mississippi, fluviul cel mai lung din lume, a fost vrednica scena a acestei incomparabile canalii. (Alvarez de Pineda l-a descoperit, iar primul sau explorator a fost Hernando de Soto, vechiul cuceritor al statului Peru, cel care a indulcit lunile de inchisoare ale incasului Atahualpa, invatandu-l sa joace sah. A murit si i-au dat drept mormant apele sale.)

Mississippi este un fluviu cu matca lata; este fratele infinit si obscur al fluviilor Parana, Uruguay, Amazon si Orinoco. E un rau cu ape intunecate; peste patru sute de milioane de tone de mal insulta anual Golful Mexicului, transportate de el. Atata gunoi venerabil si stravechi a dat nastere unei delte, unde chiparosii gigantici de prin mlastini sporesc ramasitele unui continent aflat in perpetua descompunere si unde labirinturi de noroi, de pesti morti si de stuf dilata granitele si pacea fetidului sau imperiu. De asemenea, mai sus, la nivelul la care se afla Arkansas si Ohio, se intind tinuturi joase. Sunt locuite de o specie galbuie de oameni rahitici, predispusi la febra; care privesc cu aviditate pietrele si fierul, pentru ca intre ele nu se afla altceva decat nisip, si lemn, si apa tulbure.

Oamenii

La inceputul veaculu al XIX-lea (data care ne intereseaza pe noi), intinsele plantatii de bumbac care se aflau pe maluri erau muncite de negri, din zori si pana-n noapte. Dormeau in baraci de lemn, cu pamant pe jos. In afara relatiilor mama-fiu, gradele de rudenie erau conventionale si tulburi. Aveau nume de botez, dar se puteau lipsi de cele de familie. Nu stiau sa citeasca. Vocea lor catifelata si totodata acuta ingana o  englezacu vocale taraganate. Munceau asezati pe randuri, incovoiati sub biciul vechilului. Fugeau, iar barbatii adevarati se aruncau pe cai frumosi si erau haituiti de caini puternici de vanatoare.

La ceea ce mai ramasese din sperantele lor nebune si din spaimele africane adaugasera cuvintele Scripturii: credinta lor era, prin urmare, cea intru Hristos. Cantau din tot sufletul si stransi laolalta: Go down, Moses. Mississippi le slujea drept imagine magnifica a sordidului Iordan.

Proprietarii acestui pamant rodnic si ai acestor multimi de negri erau seniori trandavi si lacomi, cu plete infoiate, care locuiau in ditamai casoaiele construite cu fata la rau – intotdeauna cu un portic pseudo-grecesc din lemn de pin alb. Un sclav bun ii costa o mie de dolari si nu rezista mult. Unii dintre ei savarseau nerecunostinta de a se imbolnavi si de a muri. Trebuia obtinut profitul maxim de pe urma acestor indivizi nesiguri. De aceea erau tinuti pe camp de cand rasarea soarele si pana apunea; de aceea stapanii asteptau de la mosiile lor o recolta anuala de bumbac, de tutun, sau zahar. Pamantul, obosit si rascolit de aceasta cultura nerabdatoare, era complet vlaguit dupa cativa ani: desertul; desertul nedefinit si manjit cu noroi isi facea aparitia pe plantatii. In fermele parasite, prin suburbii, in plantatiile de trestie de zahar si prin noroaiele abjecte, traiau the poor whites, canaliile albe. Erau pescari, vanatori nepriceputi, hoti de cai. De la negri cerseau bucati de paine furata si in delasarea lor pastrau un motiv de mandrie: acela al sangelui fara pata, neamestecat. Lazarus Morell a fost unul dintre ei.

Omul

Dagherotipurile lui Morell pe care le publica de obicei revistele americane sunt niste falsuri. Lipsa aceasta de efigii autentice ale unui barbat atat de remarcabil si faimos nu poate intamplatoare. E verosimil sa presupunem ca Morell a refuzat placile lustruite; in primul rand pentru a nu lasa urme inutile, printre altele si pentru a alimenta misterul legat de persoana lui... Stim totusi ca nu a fost prea chipes inca din tinerete si ca ochii prea apropiati si buzele subtiri nu pledau in favoarea lui. Cu trecerea anilor, a dobandit acea maiestate iesita din comun pe care o capata canaliile imbatranite in rele, criminalii norocosi si nepedepsiti.. era un vechi cavaler al Sudului, in pofida copilariei traite in saracie si a vietii mizerabile. Cunostea Scriptura si tinea predici ca nimeni altul, cu o convingere extraordinara. „Eu l-am vazut pe Lazarus Morell la amvon”, noteaza patronul unei case de jocuri din Baton Rouge, Louisiana, „si am ascultat cuvintele lui ziditoare, si am vazut cum ii dadeau lacrimile. Stiam ca in ochii Domnului era un depravat, un hot de negri si un asasin, dar am plans impreuna cu el.”