Cristina VATULESCU | Cultura si politie secreta in comunism

DESCRIERE

Cristina VATULESCU    |    Cultura si politie secreta in comunism

POLIROM – Studii romanesti, 2017

Traducere din engleza de Cornelia MARINESCU

Titlu original:

POLICE AESTHETICS: LITERATURE, FILM, AND THE SECRET POLICE IN SOVIET TIMES by Cristina Vatulescu published in English by Stanford University Press

||||

Extras din Capitolul Teoria literara si poltia secreta – Elogiul minciunii: autoinstrainarea si reeducarea

Steinhardt se refera la acest pargraf din Soljenitin in prefata Jurnalului fericirii, numindu-l unul dintre putinele raspunsuri viabile la interogatoriile politiei secrete. Totusi, relatarea interogatoriului care deschide textul propriu-zis al Jurnalului fericirii este marcata de o cautare febrila a unei solutii personale. Ancheta a gravitat in jurul unei intrebari in aparenta inofensive: daca Steinhardt a spart sau nu un pahar in timpul unei cine. La inceput Steinhardt nu poate raspunde la intrebare, pur si simplu pentru ca nu-si aminteste intamplarea; asa incat anchetatorul, amabil, ofera o solutie: sa recunoasca faptul ca l-a spart; sa nu-si mai bata capul sa-si aminteasca exact faptele. Miza intrebarii pare neinsemnata; presiunea de a raspunde la ea este enorma si de aceea pare tentant sa-i cedeze. Totusi, asa cum Steinhardt va intelege curand, odata ce renunta la efortul de a-si aminti si „face gestul psihologic de a se relaxa”, cedandu-i anchetatorului, el porneste serios pe calea unei marturisiri fara discernamant, iar apoi „se pierde”. Printr-un efort de memorie si de luciditate, stabileste in sinea lui ca, de fapt, a spart cu adevarat paharul si ia in calcul sa spuna adevarul, iar apoi adauga, imediat, adevarul obiectiv: „Daca recunosc ca l-am spart, spun adevarul (adevarul obiectiv) si, odata ce am rostit adevarul, trebuie sa merg mai departe si sa recunosc totul si deci ca Nego a vorbit dusmanos. (Asta-i tot scopul sedintei acesteia de ancheta nocturna)” [subliniere in original]. Adaugarea acestui adevar intre paranteze, „adevarul obiectiv”, marcheaza exact momentul in care rostirea adevarului obiectiv devine pentru Steinhardt discutabila. Caci de atunci incolo adevarul poate fi categorizat; exista mai multe tipuri, feluri si grade si se insinueaza posibilitatea de a spune un adevar care e  altul decat cel obiectiv. Pentru Steinhardt, rostirea adevarului obiectiv era legea morala cea mai elementara a lumii exterioare. In lumina din camera de interogatoriu, insa, acest adevar obiectiv este redefinit ca adevar faptic, un adevar ce parea sa fie nu doar limitat si simplist, ci si compromis din punct de vedere etic. Pentru ca anchetatorii nu voiau nimc altceva decat adevarul faptic: amintirea exacta a lui Steinhardt despre cina respectiva.

405 (3)