Amintiri despre apa: re minor. Povestiri

DESCRIERE

IVAN STANKOV  |  Amintiri despre apa: re minor. Povestiri

Humanitas, 2018

Traducere din bulgara de Mariana Mangiulea Jatop

||||

Extras din prezentarea autorului (Humanitas)

Din anul 2014, odata cu aparitia primului sau roman Amintiri despre apa: re minor, putem vorbi si despre scriitorul Ivan Stankov. Al doilea volum, intitulat Strazi si vapoare: sol minor, a fost publicat in 2017 – ambele romane fiind distinse cu prestigioase premii literare nationale. Ele constituie primele doua parti ale unei trilogii sau ale unei “simfonii”. Prima carte, in re minor, este despre moartea unui sat, a doua, in sol minor, vorbeste despre pieirea unui oras, iar a treia, despre sfarsitul unei tari. Dupa cum sustine autorul “cele trei acorduri stau la baza blues-ului, muzica trista si romantica din care au luat  nastere majoritatea stilurilor muzicale contemporane.

Extras din Capitolul Apa

Motto:

“Ce admira Bloom, iubitor de apa, izvoditor de apa, varsator, in aceasta apa?

Universalitatea ei: (...) greutatea, volumul si densitatea ei; imperturbabilitatea ei in lagune si lacuri montane; gradatia culorilor ei in zonele toride, temperate si frigide; ramificatiile ei vehiculare in cursurile ei continentale, continute de lacuri, si in raurile confluente curgand spre oceane, impreuna cu afluentii si curentii transoceanici...” – James Joyce, Ulise

Pe pontoanele de marfa nu mai erau locuri libere, prin radio se transmisese rugamintea catre vasul “G.S. Rakovski” sa arunce ancora si sa astepte pana a doua zi. Cei de la inspectia vamala sosira cu o barca cu motor. Era o vreme rece pentru mijlocul lui mai. Vamesii unguri purtau mantale si dupa ce plecara sa inspecteze si slepurile, Gherasim isi imbraca suba marinareasca. Asistentul capitanului, care raspundea de protocol, trebuia sa-i insoteasca, dupa aceea aveau sa-l aduca inapoi pe vapor, iar ei sa revina pe mal.

Pentru ca nu era un tip vorbaret, lui ii placeau vamesii unguri. Nici unul nu stia rusa, iar pe vas nimeni stia germana, asa ca nu se impunea vreo comunicare intre ei. Cei care urcau la bord nu erau niciodata aceiasi, nu-i cunostea personal, dar aveau ceva acesti barbati, ceva ce nu gasea la alti vamesi, nici macar la cei austrieci. De obicei, austriecii veneau la bord pe pontonul de la Viena, isi faceau treaba bine si ordonat, dar apoi se asezau la masa din cabina lui si pana la miezul noptii se imbatau ca birjarii.