Adrian G. ROMILA | Apocalipsis

DESCRIERE

Adrian G. ROMILA   |   Apocalipsis

POLIROM, 2019

Colectia EGO – proza, coordonata de Lucian Dan TEODOROVICI

||||

Extras din primul capitol, p. 7

De-acolo, din fereastra triunghiulara taiata-n turnul cel mai inalt al boltii, Marele Ochi n-a clipit nici macar o data in zilele cat a durat macelul. Inca din 2 aprilie genele sale cu pleoape gigantice au lasat discul pupilei sa priveasca, sa judece si sa pedepseasca. Centrul ei albastru isi imprastia irizarile pretutindeni, in pliurile universului, dar circumferinta translucida nu i se vedea nicaieri. Din manecile largi, sumese gospodareste ca pentru treaba lunga, dreapta atotputernica nu s-a miscat decat ca sa adevereasca necrutator, pe mai departe, istoria. Unii ar fi zis ca-i o noua poveste, altii, ca-i aceeasi. Umezit cu limba, degetul a intors pagina cronografului tocmai de la fila indoita a zilelor altui aprilie, intunecatul 13, anno Domini 1204, cand cruciatii trecusera prin ascutisul spadelor latine orasul mandru al ereticilor greci. Nici atunci nu clipise Marele Ochi, cum n-a facut-o nici acum. Doar a deschis grijuliu fila, s-a uitat printr-o lacrima-n jos si a lasat hartia sa falfaie putin deasupra scenei  cat o harta de jucarie asternuta in camera copiilor direct pe covor. Cu slove rosii , purtate-n arabescuri de iscusitii negri caligrafi, pe ea sta scris:

„Azi, 29 ale lui mai,  leat 1453. Si de va cadea cineva den cuvintele prorociei acestiia, sa ia Dumnezau partea lui den cartea vietii si den cetatea cea sfanta si den ceale ce sunt scrise in cartea aceasta. Zice Cela ce marturiseste aceasta: „Asa veni-voiu curand”.

Din cronograful cu scoarte negre, Paianjenul-Cu-Cap-De-Mort a fost slobozit apoi, sa-si teasa panza in palatul ultimilor Cezari, iar Bufnita-Intelepciunii-Celei-Tainice si-a inceput cantarea in turnurile lui Afrasiab.

Dinspre fortareata Rumeli Hisar, ridicata anume pe malul celalalt al marii, se putea vedea de sus cum viermuiala multimilor se intinsese ca un urias furnicar neadormit. Cuprinsese tarmurile, dealurile, randurile de ziduri si casele risipite inauntrul si-n afara celor doua centuri de piatra infipte adanc de imparatii Constantin si Teodosiu imprejurul vestitului oras. Cum promisele galease si galioane genoveze ori venetiene nu se zareau nicaieri, numai puzderia de caice si galere turcesti de toate marimile isi impletisera paramele, velele si vaslele departe in larg. Erau tinute in loc de lantul scufundat in valurile Cornului de Aur pentru a opri intrarea oricaror corabii dusmane in portul dinspre Galata. Cai drapati cu harnasamente scumpe, catapulte sfichiuitoare, chioscuri semete de asalt, steaguri de toate culorile, trompete de alama, lanci, sulite, soldati in zale si coifuri se amestecau de-a valma pe ziduri, pe strazi, in piete, in arene, in curti, campii, livezi si gradini. Bubuitul tunurilor nemaivazute ale preaputernicului Mehmet azvarleau dinspre Poarta Romanus uriase bile de foc, care sfaramau peretii ca niste meteoriti aprinsi, cazuti din cer. Sagetile cadeau in ploi ucigase, iar sabiile incovoiate ale basbuzucilor si ienicerilor taiau cu ura carnea si oasele ghiaurilor. Fumul, focul, mirosul de sange, gemetele si strigatele de lupta se-mpleteau cu cantarile liturghiei curgand din bisericile luminate de aurul ferecaturilor, cu candele rubinii si de groaza din privirile credinciosilor. Prin cupolele si acoperisurile lui stralucitoare, flamand, insetat, stors, Constantinopolul de peste doua luni in ruine, inconjurat de pagani, pe apa si pe uscat. Dupa procesiuni si indelungate rugaciuni, inchinatorii lui Hristos asteptau cu mainile impreunate lama ascutita a ceasului din urma.. Cand s-a ridicat ceata ca un giulgiu si intunericul uleios al noptii s-a scufundat in mare, s-au putut vedea limbile de foc ale Duhului Sfant ridicandu-se deasupra catedralei Sfanta Sofia. I-au lasat inauntru pe episcopi, preoti si popor sa cante si sa-si caine pacatele cele grele, prabusiti langa moaste, prapuri si icoane sfinte, scoase zadarnic pentru izbavire. Intr-o dara de scantei, limbile Cincizecimii au plecat grabnic de pe altarul bisericii lui Iustinian ca sa atinga altarele ortodoxiei de miazanoapte, unde inca nu ajunsese urgia cumplita a semilunii. Dupa ce usile de la Kerkoporta au cazut, strivite de navalitori langa Palatul Vlaherne, nimeni nu i-a mai putut opri pe pagani sa intre in cetate. Ultimul Constantin, iesit la numaratoarea imparatilor ca al unsprezecelea, s-a aruncat in lupta fara coroana si fara hlamida-i purpurie. A fost inghitit de gura nesatula a fiarei otomane, care i-a scuipat inapoi in praf numai cizmele din piele cu vulturi auriti. Apucase sa se impartaseasca de dimineata si sa-si indemne supusii sa-si primeasca martiriul mandri, fara teama. Rau prevestitoare, steaguri verzi, unul cate unul, au inceput sa rasara pe toate zidurile si casele Constantinopolului. Trei zile l-au pradat in toate partile inchinatorii lui Allah si aproape nimic n-a ramas in picioare asa cum a fost. Din tuneluri sapate pana la ziduri, de pe pontoane, din sparturi in ziduri si din corabii trase de pe uscat in apa cu scripeti si trunchiuri unse cu grasime, puhoiul pagan nu-si mai contenea izvorul. In turnul sau de deasupra, prins in ffereastra triunghiulara, Marele Ochi a privit rece si a lasat ca istoria sa se-ntample intocmai, nesmintit.

Dedesubt casele si bisericile ardeau cu tot cu oamenii care n-apucasera sa iasa afara sau care alesesera mai degraba focul decat robia. Tarate de par pe piterele strazilor, tinerele Bizantului urlau zadarnic sub mainile asabilor si anatolienilor. Stiau ca fecioria le va fi luata pentru totdeauna si, de vor ramane in viata, se vor chinui pana la sfarsit de toate patimile lumii, intrate-n pantecele lor ravasite prin minaretele de carne ivite din salvari pentru impreunare.

Extras din al doilea capitol, p. 15

In vremea aceea, despre mesterul Cristian David se stiau destule. Pe la sfarsitul lui 1917 se spune ca a coborat de sub coviltirul unei carute taranesti cu roti de lemn bine cercuite, care-l adusese intr-o dupa-amiaza tarziu pana-n fata bisericutei din Prisacani. Ar fi exclamat, in timp ce-si stergea fruntea de praf si de sudoare cu o batista mare, alba, platind carutasul in bancnote cu cealalta mana:

„De ce naiba n-am gasit satul asta pe niciuna dintre hartile mele, fratilor? Daca nu era indicatorul ala ca o sageata, mic si mancat de ploi, mai in vale, n-as fi nimerit in veci aici!

Lumina mierie cadea dinspre paduri, de pe varfurile care prinsesera culorile toamnei, tocmai in praful drumului nepietruit si ingust ce traversa satucul prin mijloc. Luna si cateva stele deja vesteau pe cer apropierea serii, desi soarele nu plecase inca dupa marginea zarii si nu era vremea ca oamenii sa se retraga in case, in jurul masutelor rotunde, arse de oalele cinei luate direct de pe plite.

Se stia, de pilda, ca era foarte priceput in lucrul mainilor si ca mergea peste tot unde era chemat pentru ele, dar circulau si alte povesti despre el. Se zvonea ca facea jucarii complicate si cioplituri in lemn de negasit in alte parti, ca-i ieseau reparatiile la orice mecanisme cu piese din fier si ca putea chiar insufleti obiectele pe care le terminase deja. Era o vreme cand mai toti barbatii plecasera sa tina armele in maini, in razboiul care pe-atunci rascolea ce mai ramasese din tara lui Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen si din tot restul lumii. Unele se vor mai afla si pe urma, fiindca strainul a stat in satuc pana-n februarie 1918 si multe se vor petrece pana atunci, dupa cum se va vedea in aceasta istorisire. Popa, care l-a-ntampinat cu bratele deschise, povestise si el ce auzise de la altii: ca, desi avea studii inalte de filosofie facute la Budapesta, mesterul alesese sa ramana si sa traiasca, precum vechii breslasi innascuti, numai din lucrul mainilor sale, adica din meseria tatalui. Iosif David fusese si el tamplar recunoscut ca meserias si-n Tara Ungureasca, unde se nascuse, si printre romanii de peste munti.