Stephen GREENBLATT | CLINAMEN – Cum a inceput Renasterea

DESCRIERE

Stephen GREENBLATT  |  CLINAMEN – Cum a inceput Renasterea

Humanitas, 2014

Traducere din engleza de Adina AVRAMESCU

||||

Extras din prezentarea autorului (Humanitas)

Stephen Greenblatt este profesor de stiinte umaniste la catedra „John Cogan” de la Universitatea Harvard si fondatorul scolii de critica literara cunoscuta ca „Noul Istoricism”.

Extras din Prefata semnata de autor                                                                                  

Pe vremea cand eram student, obisnuiam sa merg la sfarsitul anului  scolar la Yale Co-op, pentru a cauta ceva de citit pe timpul verii. Aveam foarte putini bani de buzunar, insa libraria vindea, de regula, cartile nedorite pentru sume ridicol de mici. Acestea erau puse de-a valma in lazi prin care scotoceam, fara sa am ceva anume in minte, asteptand doar ca vreuna dintre ele sa-mi atraga atentia. Intr-una dintre incursiunile mele, am fost uimit de o coperta extrem de ciudata, un detaliu dintr-o pictura semnata de suprarealistul Max Ernst. Sub o luna noua, mult deasupra Pamantului, doua perechi de picioare – corpurile lipsesc – se aflau in ceea ce parea sa fie o impreunare celesta. Cartea  - o traducere in proza a poemului Despre natura lucrurilor (De rerum natura) scris de Lucretiu in urma cu doua mii de ani – era redusa la zece centi si trebuie sa marturisesc ca am cumparat-o atat pentru coperta, cat si pentru descrierea clasica a universului material.

Fizica antica nu este un subiect deosebit de ispititor pentru o lectura de vacanta, dar la un moment dat in timpul verii am luat alene cartea si am inceput s-o citesc. Imediat, am gasit o justificare ampla a copertei erotice. Lucretiu incepe cu un imn inflacarat dedicat lui Venus, zeita iubirii, a carei aparitie odata cu primavara imprastie norii, inunda cerul cu lumina si insufla tuturor vietuitoarelor o dorinta sexuala aprinsa.

„Pasari strapunse in inimi de de focul sagetilor tale, cele dintai, in vazduh, te vestesc si iti canta venirea./ Fiare si turme apoi zburdand trec prin pajisti in floare/ Taie-n inot repezi rauri si prinse-n asa fel de vraja,/ Tie-ti urmeaza cu sete oriunde a ta voie le duce./ Astfel in mari si in munti, in suvoaie ce iau tot in cale, in inverzite campii si-ale pasarii cuiburi de frunze,/ Dulcea iubire sadind-o in pieptul a tot ce-i suflare,/ Faci sa-si intinda cu patima neamu-i, pe specie, pururi.”

Uimit de forta acestei introduceri, am continuat parcurgand in ordine o imagine a lui Marte adormit in bratele zeitei Venus – „lasandu-se-nfrant de-a dragostei vesnica rana,/ Si rasturnandu-si pe spate frumosul sau gat, te admira,/ Ochii tintiti pe-a ta fata iubirea o sorb cu nesatiu”; o rugaciune pentru pace; un omagiu adus intelepciunii filozofului Epicur si o condamnare ferma a temerilor generate de superstitii. Cand am ajuns la inceputul unei lungi expuneri a primelor principii ale filozofiei, m-am asteptat sa-mi pierd interesul: nu era o lectura obligatorie, singurul meu scop era placerea, iar eu obtinusem deja mult mai mult decat valorau cei zece centi. Dar, spre surpriza mea, cartea a continuat sa ma intrige.

Extras din captolul I – Cautatorul de carti

In iarna anului 1417, Poggio Bracciolini calarea pe dealurile si vaile impadurite din sudul Germaniei catre o destinatie indepartata, o manastire renumita pentru depozitul sau secret de manuscrise vechi. Asa cum cu siguranta si-au dat seama imediat localnicii care-l priveau din usa colibeor lor, omul era un strain. Zvelt la trup si proaspat ras, trebuie fi fost imbracat modest cu o tunica simpla, dar bine croita si o pelerina. Era cat se poate de clar ca nu provenea de la tara, si cu toate astea nu semana nici cu vreunul dintre orasenii sau curtenii pe care localnicii erau obisnuiti sa-i zareasca din cand in cand. Fara arme si fara protectia vreune armuri zornaitoare, nu semana nicidecum cu un cavaler teuton – o lovitura zdravana de ciomag din partea unui taranoi costeliv l-ar fi pus imediat la pamant. Nu parea sarac, dar nici nu purta vreun insemn familiar al bogatiei si statutului: nu era un curtean cu vesminte sclipitoare si cu parul parfumat atarnand in bucle lungi si nici un nobil aflat cu soimul la vanatoare. Si, asa cum o aratau clar hainele si tunsoarea sa, nu era nici preot sau calugar.

La acea vreme, sudul Germaniei era o regiune prospera. Catastrofalul Razboi de Treizeci de Ani, care avea sa faca ravagii la sate si sa zguduie din temelii orase intregi, era la mare distanta in viitor, asa cum erau si ororile timpului nostru care au distrus o parte insemnata din ceea ce a supravietuit din acea perioada. Pe langa cavaleri, curteni si nobili, mai erau si alte persoane insemnate care calatoreau cu diverse treburi pe drumurile batatorite. Ravensburg, situat in apropierea orasului Konstanz, era angajat in comertul cu panzeturi de in si de curand incepuse sa fabrice hartie. Ulm, pe malul stang al Dunarii, era un centru infloritor de mestesuguri si comert, la fel ca Heidenheim, Aalen, frumosul Rothenburg ob der Tauber si inca si mai frumosul Wuertzburg. Orasenii, samsari de lana, negustori de piele si haine, carciumari, berari, mestesugari si ucenicii lor, la fel ca si diplomatii, bancherii si colectorii de taxe – cu totii erau figuri familiare. Insa Poggio nu se potrivea cu niciuna dintre acestea.

Existau si personaje mai putin prospere, zilieri, spoitori, tocilari si altii ca ei, ale caror activitati ii purtau pe drumuri; pelerini aflati in drum spre locurile sfinte, unde puteau sa se inchine in fata oscorului sau picaturii de sange a vreunui sfant; jongleri, ghicitori, soimari, acrobati si mimi care mergeau din sat in sat; fugari, vagabonzi si hoti marunti. Si apoi, mai erau evreii cu palariile lor conice si cu emblemele galbene pe care autoritatile crestine ii obligau sa le poarte pentru a putea fi identificati cu usurinta ca obiecte ale dispretului si urii. Cu siguranta, Poggio nu era nici dintre acestia.

Pentru cei care-l priveau, trebuie sa fi fost o figura foarte curioasa. La acea vreme, cei mai multi isi semnalau identitatea si pozitia lor in ierarhia sociala prin semne vizibile pe care le putea citi orisicine, precum petele persistente de pe degetele unui vopsitor. Poggio cu greu putea fi identificat. Un individ izolat, privit in afara structurilor familiale si ocupationale, nu insemna mare lucru. Ceea ce conta era grupul din care faceai parte sau chiar persoana careia ii apartineai. Micul cuplet pe care Alexander Pope l-a scris in secolul al XVIII-lea, pentru a ridiculiza pe unul dintre mopsii reginei, s-ar fi putut aplica cu succes lumii in care traia Poggio: „Sunt cainele Altetei Sale de la Kew;/ Rogu-te domnule, al cui caine esti tu?” Familia, legaturile de rudenie, breasla, corporatia – acestea erau pietrele de temelie ale personalitatii. Independenta si increderea in fortele proprii nu aveau loc intr-o asemenea cultura; intr-adevar, ele cu greu puteau fi concepute si nu erau nicidecum apreciate. Identitatea se contura cu un loc exact, bine insusit, in lantul comenzilor si al obedientei.

A incerca sa rupi acest lant era o adevarata nebunie. Un gest impertinent – refuzul de a te inclina, de a ingenunchea sau de a-ti descoperi capul in fata persoanei cuvenite – putea sa duca la taierea nasului sau la frangerea gatului. Si, la urma urmei, la ce bun? Caci nu existau alternative coerente; cu siguranta nu cele definite de Biserica, de curtea regala sau de oligarhii orasului. Cea mai buna cale era sa accepti cu umilinta identitatea pe care destinul ti-a atribuit-o: plugarul nu trebuia sa stie decat sa are, tesatorul sa teasa, calugarul sa se roage. Era posibil, desigur, sa fii mai mult sau mai putin priceput la oricare dintre aceste lucruri; societatea in care se afla Poggio recunostea si, intr-o masura considerabila, rasplatea talentele neobisnuite. Dar sa apreciezi o persoana pentru individualitatea sa inefabila, pentru personalitatea sa multilaterala sau pentru imensa curiozitate, era ceva de-a dreptul nemaiauzit. Intr-adevar, in ochii Bisericii curiozitatea trecea drept un pacat capital. A te lasa prada ei insemna sa risti o eternitate in iad.