Oppenheimer. Portretul unei enigme de Jeremy BERNSTEIN

DESCRIERE

Jeremy BERNSTEIN
Oppenheimer: portretul unei enigme
HUMANITAS, 2024
Colectia Stiinta
Traducere din engleza de Walter FOTESCU
 

Extras text/ Epilog
Am asteptat pana cand suflul exploziei a trecut, am iesit din adapost, iar atmosfera era solemna. Stiam ca lumea nu va mai fi la fel. Cativa oameni radeau, cativa plangeau. Cei mai multi erau tacuti. Mi-am amintit un vers din scriptura hindusa, Bhagavad Gita: Vishnu incearca sa-l convinga pe print ca trebuie sa-si faca datoria, si, ca sa-l impresioneze, ia forma sa cu multe brate si spune „Acum am devenit Moartea, distrugatoarea lumilor”. Presupun  ca, intr-un fel sau altul, toti am gandit asta. – J. Robert Oppenheimer
Imi amintesc ca pe 25 februarie 1967, la Princeton, era un frig patrunzator. Aceasta se datora in parte vremii si in parte momentului la care asistam: ceremonia de pomenire pentru Oppenheimer, care murise cu o saptamana in urma. Fusese incinerat, iar cenusa sa dusa cu avionul in Insulele Virgine si imprastiata in ocean. Multi dintre apropiatii lui Oppenheimer primisera invitatii formale. Multi au venit, intre care generalul Groves, Rabi si Serber. Am pastrat invitatia, dar, din pacate, nu si hartia tiparita inmanata participantilor, care continea mai multe detalii. Au fost trei vorbitori: George Kennan, Hans Bethe si Henry De Wolf Smyth. Bethe si Kennan il aparasera pe Oppenheimer la audiere. Smyth a fost fizicianul de la Princeton care a scris raportul despre proiectul bombei atomice care-i poarta numele. A fost totodata singurul membru al Comisiei pentru Energie Atomica care votase pentru ca Oppenheimer sa primeasca inapoi autorizatia.

Extras/ Prefata
In anii 1960, cand am inceput sa scriu profiluri biografice ale unor oameni de stiinta pentru The New Yorker, un subiect evident ar fi fost Robert Oppenheimer. In primul rand, fiindca l-am cunoscut si admirat. In cei doi ani (1957-1959) pe care i-am petrecut la Institutul pentru Studii Avansate din Princeton, al carui director era, am avut sansa sa-l observ aproape zilnic. Am avut si cateva discutii in particular, una dintre cele mai memorabile in timpul unei calatorii cu trenul de la Princeton la New York, cand am vorbit putin despre ceea ce el numea „cazul” sau – faimoasa audiere in fata Comisiei pentru Energie Atomica, in care a pierdut autorizatia de acces la informatii clasificate. Pe langa asta, multi dintre profesorii mei sau fusesera la Los Alamos, sau inainte de razboi studiasera cu Oppenheimer in California. Ei mi-au povestit tot felul de intamplari.
Stiam cate ceva si despre fizica lui. Exista o tendinta de a-l subaprecia pe Oppenheimer ca fizician, in parte poate pentru ca el insusi a parut dezamagit de realizarile sale. Dar standardele lui erau imposibil de inalte. A fost un fizician superb. Daca ar fi trait mai mult – a murit in 1967, la saizeci si doi de ani – lucrarile de pionierat, ale sale si ale studentilor sai, despre stelele neutronice si gaurile negre s-ar fi bucurat, sunt convins, de o larga recunoastere, posibil printr-un Premiu Nobel. Datorita competentei in fizica si a carismei sale fabuloase, a facut la Los Alamos ceva ce cred ca nimeni altcineva n-ar fi fost capabil sa faca. Daca Oppenheimer n-ar fi fost director la Los Alamos, sunt convins ca, in bine sau in rau, al Doilea Razboi Mondial s-ar fi incheiat intr-un mod foarte diferit – fara utilizarea armelor nucleare. Ele n-ar fi fost terminate. Pe scurt, Oppenheimer era visul oricarui autor de profiluri. Cu toate astea, am hotarat ca nu este un subiect pentru mine.