Nina PAVLOVA | Ziua Sfantului Arhanghel Mihail. Notitele unui martor ocular

DESCRIERE

Nina PAVLOVA  |  Ziua Sfantului Arhanghel Mihail. Notitele unui martor ocular

Editura Egumenita, 2014

Traducere din limba rusa – Diana Gutu

||||

Extras din capitolul 1 – „Aduceti-va aminte de mai-marii vostri” o ascultare stranie

Imediat dupa botezul meu, fiind Postul Mare, am plecat impreuna cu fiul meu la Manastirea Pcerska-Pskov unde am inchiriat o camera la un vaduv estonian. Ne intelegeam foarte bine cu gazda insa un lucru ne stingherea, fatada casei, care dupa obiceiul tarilor baltice, era infrumusetata cu un falnic dagon si toate gravurile de pe paturi, bufete, vase de ceramica si chiar de pe usita sobei, aveau aceeasi tema, locuitorii incornorati ai infernului, numiti in popor „necurati”.

Bineinteles, interiorul in acest stil nu era o noutate. In respectivele vremuri sovietice noi inca nu ne duceam sa ne odihnim in Turcia. Turcia noastra erau republicile baltice, tari cu o libertate aproape fara margini. Si faptul ca „apa statuta e cu draci umpluta”, il stia orice om care mergea in concediu.

Nu reuseam sa ne gasim o alta locuinta, iar in interiorul libertin ne-a disparut somnul. Cum e sa te trezesti noaptea si sa vezi atatea chipuri incornorate? Si, la un moment dat, asteptand cu nerabdare zorile, am plecat la gara dupa bilete, transmitand printr-o cunostinta, o scrisoare parintelui Adrian Kirsanov, in care il instiintam ca suntem nevoiti sa plecam.

Raspunsul baranului a venit repede. Abjia ce ne-am intors de la gara, ca ne-a si luat cu masina viitorul preot Igor, care ne-a spus ca parintele l-a binecuvantat sa ne primeasca in casa lui, iar biletele sa le returnam. Astfel ne-am cazat in casa lui Igor care era impartita in doua, avand intrari separate. Intr-o parte mai restransa locuia Igor cu familia, iar latura mai spatioasa, prevazuta cu doua Sali, gazdele ne-au oferit-o noua, refuzand sa primeasca bani.. acestea erau adevarate saloane. Se spunea ca fostul proprietar, care era neamt, organiza in ele „intruniri’ si serate muzicale. Atrag atentia  intentionat asupra marimii excesive a locuintei care ne-a fost oferita, caci tocmai de ea legata este legata istorioara care urmeaza. Eu l-am rugat pe arhimandritul Adrian, care pe atunci inca era egumen, sa-mi dea ascultare, iar batranul mi-a zis cu o vehementa surprinzatoare: „Iata ascultarea pentru Postul Mare! Sa nu primesti pe nimeni la tine! In numele lui Hristos Dumnezeu, te rog, chiar daca ar fi sa mori sa nu primesti pe nimeni!”

Aceasta era nu ascultare, ci o neintelegee, caci gazdele nu ne vizitau si gazduire nu ne cerea nimeni. Asa a trecut Postul Mare, prin paduri, intr-o fericita singuratate.

Casa lui Igor era situata intr-un loc foarte frumos, la marginea unei paduri de pini maiestuosi si in afara orasului Peciora. Mai departe era un rau, iar peste rau un pod, dupa care incepea Estonia. Atunci frontierele existau doar pe hartie si estonienii se amuzau de maniera pur sovietica de a pazi aceasta frontiera mitica. Adica, langa pod statea un militian si manca seminte. Inainte de Paste, i se alaturau doi mitraliori camuflati si atunci mancau seminte toti trei. Iar la ora sase seara, ori li se terminau semintele, ori ziua de munca, caci urcau in masina si plecau.

Pe la sfarsitul Postului Marea a inceput sa ma plictiseasca izolarea aceasta, mai ales ca in spatele peretelui, la Igor, se desfasura o viata interesanta. Veneau peste noapte de la Athos, Sankt-Petersburg, Kiev,  si tinerii discutau despre zeloti, uniati si... ei bine, despre ce discutau ei, nu stiu. Pe mine nu m-au invitat acolo si eu in mod stupid indeplineam ascultarea „cainelui pe fan”, pazind salile pustii, in care nu-mi era ingaduit sa primesc pe nimeni.

Din pacate, cele scrise despre „cainele pe fan” nu sunt o exagerare. Inainte de Saptamana Patimilor, la manastire venea foarte multa lume. In casa lui Igor isi petreceau noaptea atatia pelerini, incat podeaua era acoperita de saltele si doar tavanul mai era liber. Mai mult decat atat, inaintea Duminicii Floriilor o invatatoare ccunoscuta i-a adus lui Igor aproape o clasa de „nevoitori”, niste copii foarte vioi, care au si tabarat in jumatatea mea de casa cu un strigat bucuros:

„Vai ce pampasuri! Baieti, avem destul loc!”

Igor i-a trimis pe „nevoitori” in sopron, mai ales ca afara era o caldura ca de vara. Dar in noaptea dinaintea Duminicii Floriilor a fost ger si prul copiilor a inghetat, lipindu-se de fan. Igor chiar a intrat la mine sa ma intrebe: „Poate lasati copiii sa se mai incalzeasca?” Dar in acelasi moment a spus cu hotarare: „Nu, daca parintele a spus ca e interzis, nu e voie”.

In Duminica Floriilor a fost lapovita cu ninsoare si de la manastire toti s-au intors inghetati de frig. Copiii lui Igor s-au imbolnavit de gripa. Scolarii tuseau, iar eu ma plictiseam de singuratate in salile incalzite si blestemam ascultarea mea de „caine pe fan” deoarece aveam loc berechet, dar nu aveam voie sa primesc pe nimeni. Ce aiureala! Stupiditate! Teatrul absurdului! Sufletul se pregatea deja sa cada si prevazandu-si caderea, cauta doar prilej pentru aceasta. Iar prilejul s-a gasit. [...]