Cristina DONOVICI, Alex DONOVICI | Intamplari vindecatoare

DESCRIERE

Cristina DONOVICI, Alex DONOVICI    |    Intamplari vindecatoare

Ilustratii de Cristiana RADU

Curtea Veche, 2019

||||

Extras din prima povestire – Cubul Fericirii

A fost odata o printesa pe nume Aria, care traia impreuna cu parintii ei intr-un castel minunat dintr-un mare regat. Aria era singurul copil al familiei regale. Era o fata frumoasa, desteapta, vesela si iubitoare.

Intr-o zi, insa, Aria se imbolnavi. Era atat de bolnava, nu se mai juca, nu mai radea si nu mai vorbea cu nimeni. Regele si regina chemara cei mai buni doctori din regatul lor si din cele invecinate, dar degeaba. Nimeni nu stia de ce sufera copila si toti ridicau din umeri spunand:

„Nu mai e nicio speranta...”

Unii dintre ei lasau, la plecare, tot felul de medicamente si le spuneau parintilor:

„Haideti sa incercam si tratamentul asta, desi e putin probabil ca va avea succes... Dar rau nu poate sa-i faca, asa ca incercati-l.”

Regele si regina erau atat de disperati incat au chemat la castel vraci si vrajitoare, promitandu-le averi daca reuseau sa le vindece fata. Insa fara folos. Ceaiurile, plantele si medicamentele nu aveau niciun efect. Aria se stingea vazand cu ochii. Era tot mai palida, dormea din ce in ce mai mult, si cand era treaza, abia daca mai putea sa vorbeasca.

„Iubita noastra fetita... Ce ne facem?” se tanguiau regele si regina, cazuti langa patul copilei.

In rarele momente cand era treaza, Aria isi auzea parintii susotind despre boala ei. Iar fetele lor triste si inlacrimate o indurerau si o faceau sa-si doreasca sa se intoarca din nou in lumea viselor.

„Mami, tati, va iubesc!” le spunea ea, apoi cadea din nou intr-un somn adanc.

Tristetea care se lasase peste palatul regal cuprinsese in cele din urma tot regatul. Regele si regina devenisera niste umbre incovoiate de durere. Servitorii umblau prin castel cu capetele plecate, iar supusii nu mai vorbeau decat despre necazul abatut asupra familiei regale si despre tragedi frumoasei printese. Speranata ii parasise pe toti.

Pana intr-o zi in care la poarta castelului batu un batran. Parea ca are o suta de ani, avea parul alb, incalcit si ochi albastri. Era imbracat in haine vechi si rupte, asa ca la inceput paznicii palatului nu au vrut sa-l lase sa intre in castel.