Cartea cuvintelor bune de mancat sau Bucataria ca parabola teologica

DESCRIERE

Rubem A. Alves  |  Cartea cuvintelor bune de mancat sau Bucataria ca parabola teologica

EdituraSibiu, DEISIS – 2007

Editia a II-a

Traducere de Virginia Gilea

Prefata de diac. Ioan I. Ica jr

||||

Extras de la p. 53

Din nou tacere. Si, din nou, vocea altei femei:

“Mainile astea... Ce mari sunt! Ce-au facut oare? S-au jucat cu copiii? Au navigat pe mari? Au luptat in multe batalii? Au construit case? Stiau cum sa mangaie si sa imbratiseze o femeie?”

Si toate au ras,

Dandu-si seama surprinse ca inmormantarea devenise inviere: un fior se intorcea in carnea lor, in visele lor demult crezute moarte, cenusa redevenea foc, dorintele stavilite ieseau la suprafata, trupurile lor se trezeau din nou la viata...

Barbatii de afara priveau ce se intampla cu femeile lor si erau foarte gelosi pe cel inecat, dandu-si seama ca acesta avea o putere pe care ei insisi n-o aveau. Si s-au gandit la visele pe care nu le-au avut niciodata, la poemele pe care nu le-au scris niciodata, la femeile pe care nu le-au iubit niciodata.

Povestea se incheie spunand ca, in cele din urma, l-au ingropat pe cel mort.

Dar satul n-a mai fost niciodata acelasi.

Ati inteles povestea?

Sper ca nu.

Daca da, e pentru ca ati reusit s-o digerati.

Dar povestile sunt ca poeziile; nu sunt pentru a fi intelese.

Ceva care este inteles nu mai este repetat niciodata.

Intelegerea istoveste lumea. Lasa lumea goala, fara a se mai putea spune nimic despre ea. Odata inteles, cuvantul e redus la tacere.

Dar o poveste e ca o sonata, o imbratisare de dragoste, un poem, un apus de soare: le vrem repetate, pentru ca gustul, savoarea lor sunt inepuizabile. Arata ca si coliviile; sunt construite din cuvinte-gratii. Dar sunt goale: exista intotdeauna in ele un Gol, care nu va fi umplut niciodata.

O inmormantare: ce eticheta precisa! Chiar moartea isi are regulile ei... Toti cei in doliu stiu ce anume se asteapta de la ei. Stiu cuvintele potrivite, gesturile potrivite. Descompunerea trebuie preparata potrivit, dupa retete unanim acceptate, pentru a deveni suportabila gurii si digerabila.

Multe inmormantari au avut loc inainte in acest sat, si nu exista amintirea vreunei ocazii in care regulile acceptate ale proprietatii sa fi fost incalcate. Orice cadavru e un solid punct de sprijin pentru paianjenii care-si leaga firele de jur-imprejur. Fiecare cadavru e inceputul unei lungi conversatii. Mortii au nume si in jurul fiecarui nume pot fi spuse multe povesti. Starvurile sunt acoperite in intregime cu semne. Sunt texte. Pot fi citite: lectii, prelegeri...

“Iti aduci aminte?”, intreaba cel aflat in doliu.

Si tesutul incepe...

In fata celui mort avem intotdeauna ceva de spus.

Si astfel, eticheta mortii ne asigura ca nu exista nici o intrerupere in etcheta vietii.

Dar mortul acesta... N-avea nici nume, nici istorie...

Nu era un loc pe care paianjenii sa-si lege firele de jur-imprejur.

In fata acestui gol enorm nu stiau ce sa faca. Tacerea din jurul lor era absoluta. Iar abisul, fara fund.

E adevarat ca era acoperit de semne. Dar erau scrise intr-o limba pe care n-o stia nimeni.

Moartea sa era diferita: inchidea toate modalitatile obisnuite ale exprimarii. Eticheta nu era de nici un ajutor. N-aveau subiect de conversatie.

Era o colivie goala.

Lumea se oprise.

La inmormantarile obisnuite cei vii conduc ceremoniile. Acum insa situatia era rasturnata: cu taina tacerii lui, mortul conducea liturghia... Ce este mai tulburator: musafirul tacut care nu spune nici un cuvant, sau cel care spune prea multe cuvinte?

Misticii si poetii stiau ca tacerea e casa noastra dintru inceput...

Tao Te Ching spune ca “ceea ce are nume e mama a zece mii de lucruri”, lumea familiara a vietilor noastre zilnice, dar “ceea ce nu are nume e inceputul cerului si al pamantului”. Inaintea Cuvantului e Golul. “Si pamantul era netocmit si gol, si intuneric era peste fata adancului si Vantul lui Dumnezeu se purta oe deasupra apelor” (Facerea 1, 2)