Icoane facatoare de minuni ale Maicii Domnului - Sfantul Munte Athos

Adevar si pace de Paulin Lecca

0 opinii / Scrie o opinie
  • 39,99 lei

ne puteti contacta si la: 0751 166116

DESCRIERE

Arhimandrit Paulin Lecca  |  Adevar si pace. 

Editura Bizantina – Bucuresti, 2003. 

 

Extras din Nota editurii semnata de Preot prof. univ. dr. Constantin Coman

Prin intermediul doamnei Veronica Struteanu am intrat in posesia unui manuscris al unei lucrrari semnate de binecunoscutul Parinte Paulin Lecca, trecut la cele vesnice cu cativa ani in urma. Manuscrisul, foarte voluminos, purta titlul Adevar si pace si un motto pe care l-am reprodus si noi in deschiderea cartii (“Iubiti adevarul si pacea” (Zaharia 8, 19) nn LB). nimic in plus. Lectura manuscrisului avea sa ne descopere o lucrare de o valoare extraordinara, unica in felul ei, monumentala, pe care nu am putut-o califica decat ca tratat teologic. Un tratat foarte extins, cu o extraordinar de bogata documentare, care incearca sa aprofundeze cat mai mult posibil cele doua teme anuntate in titlu. Nu este, asa cum ar parea dupa titlu,un tratat scolastic, teoretic, ci, dimpotriva, o abordare vie, bisericeasca in adevartul sens al cuvantului, as spune chiar filocalica. Dovada cea mai convingatoare este concluzia finala a Parintelui, care pe un ton categoric consfinteste adevarul si pacea nu ca pe doua valori abstracte, teoretice, ci ca pe adevaruri intrupate in Adevarul deplin care este Cuvantul lui Dumnezeu Intrupat: Am urmarit in paginile de mai sus adevarul si am aflat ca singurul adevar vrednic sa fie cunoscut este Adevarul Intrupat; ne-am straduit in paginile de mai sus sa statornicim pacea si ne-am incredintat ca singura pace in care pot odihni inimile noastre este pacea lui Iisus. Tot ce este in afara de acest Adevar e minciuna, e eroare, e ratacire si tot ce este in afara de aceasta Pace e razboi, e tulburare, e razvratiire.

Lucrarea este extrem de elaborata. Parintele Paulin Lecca se dovedeste un profund analist, cu o forta de cuprindere si de patrundere rar intalnite. Volumul bibliografiei folosite este neinchipuit de bogat si variat. Greu si-ar putea cineva inchipui o deschidere documentara atat de larga : de la textele biblice si patristice folosite in fiecare pagina a cartii, Vietile Sfintilor, Filocalia, Patericul, Sbornicul, Pidalionul pana la texte filososfice vechi si contemporane, lucrari literare dintre cele mai diverse: Pascal, Sestov, Berdiaev, Dostoievski, Gogol, Foerster,  Voiculescu si multi altii. Numarul notelor neobisnuit de mare – 1005 (una mie cinci) – este graitor in acest sens. Departe de a fi o aglomerare de citate, lucrarea are un foarte riguros si adanc discurs propriu, iar prezenta atator autori si lucrari din cele mai diverse domenii, este dovada puterii autorului de a intrezari manifestarile Unicului Adevar in cele mai diverse capitole ale creatiei umane. Cartea Parintelui Paulin Lecca este o pledoarie pentru relevanta universala a Adevarului Bisericii.

Desi titlul ar trimite la un discurs teologic dens, cartea se citeste usor si cu mult folos sufletesc. Pagini intregi au mireasma patericelor si a vietilor sfintilor. Multimea exemplelor si a referirirlor istorice face lectura mai mult decat captivanta. In plus, Parintele Paulin Lecca se dovedeste un neintrecut scriitor, folosind o limba romaneasca fermecatoare.

Editura Bizantina ofera cu bucurie aceasta noua carte cititorilor sai, cu convingerea recuperarii unei lucrari teologice extrem de valoroase, scrisa de autorul ei intr-o perioada in care publicarea nu a fost posibila.

 

 

Extras din Capitolul Realizarea pacii

O veche legenda povesteste despre un sfant care a visat ca purta printr-un rau, pe umerii sai, pe pruncul Iisus; cu cat insa Il purta mai mult, povara devenea cu atat mai grea, amenintand in cele din urma sa-l doboare. Asa este si cu realizarea pacii intre oameni. Nimic nu pare mai usor decat sa urmezi lui Iisus. In realitate insa, omul uita prea iute nu numai cat de mult ingreuneaza realizarea pacii patimile altora, dar si cat de mult creeaza starea aceasta de razboi propriul nostru suflet nepurificat: ambitia, vanitatea, nerabdarea, susceptibilitatea, neincrederea, lipsa stapanirii de sine, infumurarea, ipocrizia... si multe altele ce izbucnesc totdeauna egoismul, asprimea, si pretentia nesocotita, chiar a firilor celor mai blajine. De aceea, cultivarea sentimentelor pasnice este adevarata “educatie sociala”. Homo pacificus magia prodest quam bene doctus (Un om pasnic e mai de folos decat un om invatat), zice Toma de Kempis si in acelasi timp ne arata conditia capitala a unui astfel de caracter pasnic: Tene te primo in pace, et tunc poteris alios pacificare (Pastreaza tu mai intai  pacea si apoi vei putea fi facator de pace).

Capitolul lui Toma de Kempis Despre omul bun si pasnic este plin de cele mai adanci cuvinte asupra chipului in care se poate realiza pacea in sufletul omului; el ne evidentiaza cata barabatie adevarata este de trebuinta  pentru realizarea pacii si cata lupta trebuie sa se dea in noi insine pentru ca, intre temperamentele cele mai indaratnice, in imprejurarile tulburi ale vietii si conflictelor de interese, sa se impiedice izbucnirea dusmaniei salbatice. “Un om patimas – asa se zice acolo – preface si binele in rau si pleaca repede urechea la rau; cel bun si pasnic preface totul in bine. Omul in sufletul caruia domneste pacea nu are banuiala asupra nimanui. Cine este nemultumit si revoltat, in acela se ridica banuiala peste banuiala, nu are liniste si nu lasa nici pe altii in liniste. Vorbeste adesea ce nu trebuie sa vorbeasca si neglijeaza adeseori ce i-ar fi folositor sa faca. El face ce trebuie sa faca altii si neglijeaza ce trebuie sa faca el. Supara-te mai intai pe tine insuti si dupa aceea te poti mania cu dreptul si pe aproapele tau. Nu este lucru mare a fi in raporturi bune cu cei buni si blanzi, caci aceasta in mod firesc o fac toti. Fiecare traieste in pace si iubeste mai mult pe aceia care sunt de o parere cu el, dar a putea sa traiesti in pace si cu cei ursuzi si suciti sau cu cei nerusinati si uraciosi, acesta este un dar dumnezeiesc de mare pret si ofapta barbateasca!

Cauza principala a oricarei discordii se afla in iubirea de sine exagerata cu care aparam interesele noastre, onoarea si dreptul nostru, facand scandal pentru toata nimica si luptand pana la cutite impotriva oricarui atac. Din natura sa, omul nu priveste pacea ca pe un bun sfant caruia sa-i sacrifice incapatanarea si iubirea de sine; de aceea, numai aceasta veste a pacii castiga puterea pe pamant, care a fost vestita odinioara pastorilor din Betleem.

In firea sa si in adancul fiintei sale, el nu voieste pacea cat timp nu e castigat la alta viata noua; abia in lumina acestei noi vieti, bunurile pentru care se cearta oamenii pierd valoarea lor iar realizarea pacii apare in intelesul suprapamantesc; abia atunci este cu putinta sa se rezolve pe calea pacii conflictele omenesti. Toti suntem inca stapaniti de instinctele animalice de lupta, purtam in unghiile noastre amintirea vietii primitive si nu numai atata: intregul nostru grai este plin cu icoanele si pildele vietii razboinice, cu expresiile unei vieti salbatice (a impunge, a omori, a dobori, a strivi). Gandul razboinic stapaneste intreaga noastra fiinta. Numai puterile grosolane, artagoase, ne apar ca simboluri ale omului de energie. Cu totul departe de noi se afla inca acele forme mult superioare si mai reale ale energiei care intr-adevar, in ce priveste succesul momentan, stau cu mult in urma mijloacelor violente, insa produc in adancul sufletului opera lor durabila si de caolo transforma viata. Chiar cand intervenim pentru bunuri mai inalte, ba chiar cand predicam pacea, inca nu stim carui spirit apartinem: ne magulim cu vorbe lingusitoare, nu crutam deloc amorul propriu al adversarului, nu luam deloc in consideratie motivele lui si nu recunoastem ceea ce-i indreptatit si rational din partea lui: ducem razboi si granatele cuvintelor sfasie sufletele, dupa cum in razboi explozibilele sfasie trupurile. Ei bine, trebuie s-o spunem curat, exista “un fel de vipera” pe care nici Fiul lui Dumnezeu n-a crutat-o si n-a voit sa fie crutata. Dar noi, oamenii muritori, lunecam prea lesne spre vorbe violente si aspre, suntem slabi fata de afectele noastre, aparem tari in ochii nostri cand intrebuintam vorbe grele, ne permitem ultimele expresii cand ne este absolut impus sa deosebim constiincios binele si raul, cautand cu partea buna ce lucreaza in dosul si alaturea cu ratacirea. Prin urmare, nu in zadar se spune in Predica de pe Munte: “Si oricine va zice fratelui sau prostule merita pedeapsa Sinedriului, iar cine-i va zice nebunule merita pedeapsa focului Gheenei.”

Chiar in casnicie “sunt asa-zisii oameni energici care cu asprime impun respectarea vointei lor. Ei tin in aparenta disciplina si ordine, dar acestea nu lucreaza cu adevarat, innobiland si educand, pentru ca vorbirea aspra inaspreste raporturile dintre oameni; apoi, energia cea mai adanca si delicata a sufletului nu poate fi niciodata desteptat si aratata in chipul acesta; o astfel de purtare e in fond numai o neglijenta si favorizeaza si in ceilalti aceeasi stare de slabiciune. Si in al doilea rand, sunt barbati ingaduitori care, dintr-o bunatate prost inteleasa, dintr-o falsa iubire de pace, cedeaza totdeauna vointei sotiei si suporta cu rabdare toate nneplacerile ce urmeaza de aici. Ambii capi de familie nu-s cum trebuie. Din nenorocire, rolul al doilea adeseori este socotit “crestin”. Nu; este tocmai cazul contrariu: adevaratul barbat crestin va intrege prin energie hotaratoare naturile autoritare descrise mai sus; numai ca energia sa vine dintr-un izvor cu totul altul. El n-are de-a face numai cu disciplina si ordinea, in el arde un foc atat de mare al personalitatii pentru sufletele incredintate lui si pentru extinderea imparatiei lui Dumnezeu, ca din aceasta pricina ii este tot asa de imposibil simpla suportare pasiva, ca si simpla reactiune brutala a asa-zisei energii barbatesti. Ce va face un astfel de caracter in cazul pomenit? Niciodata nu va fi el un spectator indiferent, ci dimpotriva, va lupta pana la extrem pentru sufletul ratacit; el nu va afla liniste pana nu va pune capat scandalului. Mijloacele sale de lupta insa vor fi puterile evocatoare ale lui Hristos, nu insuficientele inrauriri ale disciplinei aspre sau numai ale tariei barbatesti animalice.

Adevarata energie crestina trebuie sa se vadeasca printr-o desfasurare marita a tutror puterilor binelui in sufletul barbatului. Un astfel de barabt va umbla cu ajutorul lui Dumnezeu sa mantuiasca sufletul sotiei sale, dupa cum odinioara cauta sa o cucereasca cu persoana sa, si Dumnezeu ii va deschide ochii pentru atatea mijloace ce misca inima: ale renuntarii, ale invingerii de sine, ale supunerii, ca nici o femeie nestricata sa nu poata ramane neinsufletita de exemplul sau. Si chiar acolo unde o asemenea inraurire nimereste un suflet mort si nu gaseste nici o bunavointa, chiar si acolo o asemenea manifestare evocatoare a unei vieti mai inalte nu este zadarnica. Ea curata aerul, expiaza vina straina si, prin puterea inaltatoare a exemplului, invinge privirea neincrezatoare.

“Sunt multi oameni care au un adanc dezgust fata de orice afirmare si succes personal, brutal, si mai degraba ingaduie totul decat sa triumfe cu ajutorul acestor mijloace. Si aceasta atitudine o privesc ei apoi ca o imitatie a lui Hristos Milostivul. In realitate, ei se afla intr-un interregn al lipsei de vointa, care nu-i mai putin indepartat de intelesul adevarat al exemplului lui Hristos decat de lumea brutalitatii. Ba se poate zice ca in orice suportare pasiva se afla o indiferenta prin care se incurajeaza tot ce-i josnic in viata. Si tocmai aceasta profunda indiferenta fata de tot ce-i rau, aceasta neobservare a unei porniri dezordonate, aceasta este ceea ce se afla in dosul neimpotrivirii multora si ceea ce ia celor pacatosi orice ajutor de mantuire. Tocmai contrariul unei astfel de ingaduinte cere Mantuitorul de la noi. El cere energie de foc, servire neobosita, vointa de jertfa pana la moarte, ultima rezistenta, numai ca toate aceste puteri trebuie sa fie conduse de un spirit cu totul altul decat acela cu care se apara si izbuteste omul de rand, obisnuit. Crestinismul este impotrivirea fata de rau prin savarsirea binelui, este energia indreptata inauntru, este propria convertire si, prin aceasta, convertirea altora.

Propria noastra convertire este, asadar, secretul prin care se realizeaza pacea intre noi si dumnezeu, intre noi si semenii nostri, precum si intre toate puterile noastre sufletesti. Dar a ne converti pe noi insine inseamna a starpi patimile din sufletul nostru. Caci de buna seama – dupa cum spune parintele profesor Orest Bucevschi -, “mandria, invidia, egoismul, dorinta de acaparare a bunurilor straine si de exploatare a semenului, toate odraslite din pacatele primului om, au tulburat si au intretinut mereu ura, dezlantuind razboaiele pustiitoare de viata si de munca omeneasca”. Cu toate acestea insa, “oricat de furioase se dezlantuie patimile omenesti, ele au putut tulbura numai starea de pace, n-au putut distruge insa dorinta si ideea pacii in sine. Acestea au ramas in sufletul omenesc, ca un sambure bun – vestigii din caracteristica starii initiale a lumii si a spetei umane”. “Pacea in acest sens este intim dorita si legata de speta umana – facea parte din starea paradisiaca, si de aici suspinul de totdeauna a omului cinstit dupa pace”. Caci “pacea a fost socotita totdeauna intre bunurile superioare ale omenirii”.  

“Conceptul crestin de pace pleaca in construirea pacii de jos in sus, adica incepe cu individul. De la viata individuala se ridica pe planul formelor mai largi de viata. Lucru firesc, deoarece cat timp ideea pacii nu s-a integrat complet in constiinta individului, n-a devenit substanta din substanta lui morala, cat timp pacea nu-i traita aievea pe planul vietii individuale, interioare si exterioare, nu se poate organiza o <<tehnica a pacii>> cu sorti de reusita.

In moralizarea individului – continua parintele profesor Orest Bucevschi – isi are punctul de plecare si revolutia sociala provocata de crestinism la aparitia sa istoria lumii. Mantuitorul nu ataca direct oranduirile social-economice ale vremii, pline de nedreptati sociale si tulburatoare de liniste si ordine. El apeleaza la constiinta eului, a gandului, a intentiei din care tasneste fapta. Cauta sa suprime pofta creatoare de pacat. Fiecare se ispiteste de a sa pofta fiind tras si amagit. <<Pofta, zamislindu-se, naste pacatul>>”.

Prin urmare, prefacerea morala in sens crestin consta in primul rand in innoirea spirituala a omului. In lepadarea omului vechi si imbracarea in omul cel nou. Fara aceasta disciplinare a eului nostru si fara o deplina sinceritate a actelor ce savarsim, nu poate exista armonie si pace intre oameni.

Omul este egoist. El nu voieste sa se cunoasca decat pe sine insusi si interesele sale. Centrul intregii vieti si al lumii este “eul” sau. Si cat timp va starui aceasta conceptie egocentrica vor fi si probleme care vor tulbura omenirea. Nu  este cu putinta ca interesele individuale egoiste ale oamenilor sa nu se ciocneasca intreolalta, dat fiind si faptul ca egocentrismul are doua dreptati si doua adevaruri pentru randuirea vietii: una pentru persoana proprie, cuprinzand tot ce satiface interesele personale, si alta pentru ceilalti oameni, fara sa tina seama de trebuintele lor legitime. Adevarul este numai ce foloseste persoanei proprii.

Cu astfel de conceptie despre adevar sii dreptate, evident, nu se pot trainice relatii bune intre oameni.

Dupa conceptia crestina, deci, dificultatile pentru realizarea pacii si infratirii intre oameni si intre popoare nu sunt in afara omului, ci inlauntrul lui. Dispozitia launtrica este prima cauza a tensiunii dintre oameni si dintre popoare. Iar aceasta inseamna ca si problema pacii este, in esenta sa, o chestiune launtrica si nu poate fi rezolvata in chip multumitor numai prin mijloace exterioare.

Tratatele de pace etc, chiar bine intentionate, nu distrug din radacina si egoismul omenesc, izvor permanent de noi conflicte intre popoare. Este nevoie de un remediu launtric. In sufletul omenesc trebuie realizata intai o mare schimbare. Si aceasta consta in dezarmarea morala a individului, adica in strivirea egoismului, a prejudecatilor si tendintelor sale sovine, in extirparea instinctelor animalice, razboinice, atat de inradacinate in firea omului. Puterile combative din om trebuie disciplinate si valorificate pentru scopuri sociale, umane. “Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule si Duh Drept innoieste inlauntrul meu”. Acesta e, dupa conceptia Bisericii noastre, punctul de plecare pentru pacificarea lumii.

Iar prefacerea launtrica a omului o urmareste Biserica Ortodoxa pe temeiul iubirii crestine. Si intr-adevar, crestinismul aduce legea iubirii desavarsite. “Dumnezeu este iubire”. In porunca iubirii se rezuma toata morala crestina. Din principiul iubirii rasar: egalitatea, fratietatea, dreptatea. Iar cand principiul iubirii crestine inunda sufletul omenesc si antreneaza toate puterile, atunci patimile se tope1            sc si pacea se instaleaza in sufletul omenesc – pacea constiintei, pacea personala, pacea interioara si pacea exterioara.. caci pacea launtrica, in dezvoltarea normala a vietii, se va rasfrange si asupra raporturilor cu semenii, va patrunde in toate formele de viata omeneasca, ca o cerinta a aceleiasi iubiri de esenta divina. “Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti” si “Sa va iubiti unul pe altul precum Eu v-am iubit pe voi”.

SPECIFICATII

An aparitie 2003
Limba Romana
Cod 973-9492-45-2