Intuneric la amiaza de Arthur KOESTLER

DESCRIERE

Arthur KOESTLER

Intuneric la amiaza

HUMANITAS FICTION, 2022

Colectia Raftul Denisei – coordonata de Denisa COMANESCU

Traducere din engleza de Sanda ARONESCU

Editie revizuita

Extras/ pp. 23-24

„Deci voi fi impuscat”, se gandi Rubasov. Urmari, clipind, miscarea degetului mare de la picior, care se itea vertical la capatul patului. Ii era cald, se simtea in siguranta si foarte obosit: pana una-alta, nu avea nimic impotriva sa motaie asa pana la moarte, cu conditia sa fie lasat sa zaca sub patura cazona. „Deci au de gand sa ne impuste”, isi spuse el. Isi misca usor degetele in ciorap si-i veni in minte un vers care compara talpile lui Isus cu un caprior alb in maracinis. Isi freca pinc-nez-ul de maneca cu gestul pe care i-l cunosteau toti cei care luptasera impreuna cu el. Se simtea aproape perfect fericit, incalzit in patura, si se temea de un singur lucru, sa nu trebuiasca sa se scoale si sa se miste. „Deci vom fi anihilati”, isi zise aproape cu glas tare si isi mai aprinse o tigara, desi ii mai ramaneau doar trei. Primele tigari fumate pe stomacul gol ii produceau uneori o usoara senzatie de betie; si era deja in starea aceea de exaltare familiara pe care o traise anterior in apropierea mortii. In acelasi timp stia ca era o senzatie reprobabila si, intr-un sens, inacceptabila, dar pe moment nu simtea deloc inclinatia de a accepta acest punct de vedere.

Extras/ Primul interogatoriu – 3

„Nimeni nu poate guverna ramanand nevinovat.” – SAINT-JUST

Cei doi barbati care venisera sa-l aresteze pe Rubasov stateau afara, pe palierul intunecos, si se consultau. Portarul Vasili, care-i condusese pana sus, statea in usa deschisa a liftului si gafaia de frica. Era batran si slab. Deasupra gulerului rupt al mantalei militare, pe care si-o aruncase peste camasa de noapte, se zarea o cicatrice lata, rosie, care-i dadea o infatisare scrofuloasa. Ea era rezultatul unei rani la ceafa capatate in razboiul civil, in tot cursul caruia luptase in regimentul de partizani al lui Rubasov. Mai tarziu, Rubasov fusese trimis in strainatate si Vasili mai afla vesti despre el numai ocazional, din ziarele pe care i le citea seara fiica lui. Ii citise discursurile tinute de Rubasov la congrese; erau lungi si greoaie, si Vasili nu reusea niciodata sa regaseasca in ele tonalitatea glasului acelui barbos mititel, comandant de partizani, care stia injuraturi atat de frumooase, incat ar fi facut-o si pe Sfanta Fecioara din Kazan sa zambeasca. De obicei, Vasili adormea pe la mijlocul acestor discursuri, dar se trezea intotdeauna cand fiica lui ajungea la propozitiile finale si la aplauze, ridicand solemn glasul. La fiecare lozinca de incheiere: „Traiasca Internationala! Traiasca Revolutia! Traiasca Numarul 1!”, Vasili adauga un sincer „Amin” in barba, ca sa nu-l auda fiica-sa, apoi isi scotea cojocul, se inchina pe ascuns si se baga in pat cu constiinta incarcata. Avea si el atarnat deasupra patului un portret al Numarului 1 si, langa acesta, o fotografie a lui Rubasov in postura de comandant al partizanilor. Daca i-ar gasi aceasta fotografie, probabil ca ar fi si el ridicat.