DESCRIERE
Constantin NOICA | Despre demnitatea Europei
HUMANITAS, 2012
||||
Extras din capitolul XV, De la „eu” la „noi” in cultura europeana
Astazi e simplu sa vorbim despre individualitate si personalitate, dupa cum e simplu sa opunem sau sa integram societatii individul. Dar nu a fost totdeauna asa. Trebuie sa ne intoarcem cu vreo patru secole indarat.
Cu Montaigne, isi face intrarea in cultura europeana pronumele la persoana intai singular. Era o noutate. Asa o inregistreaza orice istoric al culturii, chiar fara a se stradui intotdeauna sa vada ce substrat si ce manifestari necesare avea noutatea. Era noutatea eului, a sinelui individual. Oricat ar fi de egocentric tot ce e om si tot ce e viu, eul nu este resimtit ca atare decat intr-un ceas mai ridicat al Vietii. El nu e „firesc”, desi tine din plin de natura. (Egocentrica este, in definitiv, si planta, de vreme ce trage totul spre ea; dar nu e si un „eu”.) De aceea si omul se desprinde tarziu ca eu. Ca si adverbul, pronumele persoanei intai singular apare abia intr-un ceas de maturitate si de rafinament al culturii.
S-ar putea spune, atunci, ca in gramatica vietii istorice se iveste la inceput pronumele persoanei intai plural, adica un fel de „noi”, iar abia dupa aceea s-ar naste si persoana intai la singular. Numai ca, fara experienta singularitatii insului, persoana intai plural nu are adancime, valoare spirituala, sens (fara indivizi constienti, colectivul ramane gloata). Doar atunci cand eul se desprinde ca eu poate el cu-adevarat intra in dezbatere si compunere cu „noi”.
