Vintila HORIA | Jurnalul unui taran de la Dunare

DESCRIERE

Vintila HORIA  |  Jurnalul unui taran de la Dunare

Editura Vremea – Bucuresti, 2016

Serie de autor – Vintila HORIA

Traducere de Doina JELA

||||

Extras de la p. 43

Va voi spune ceva ce n-ar trebui sa spun, dar mi-am propus sa povestesc totul aici, in limitele legilor de altadata, singurele care conteaza pentru mine. Deci, voi vorbi. Sunt un distrugator la timpului istoric. Iata unul dintre secretele mele, unul dintre cele mai importante. Iar acesta nu este un capriciu de intelectual – eu nici nu sunt un intelectual, fiind poet – caci vointa aceasta, in aparenta anrhica, face parte din personalitatea si cronologia poporului meu, sabotor al istoriei. Zambesc de fiecare data atunci cand un critic atribuie romanelor mele intentii istorice, comparandu-ma cu Marguerite Yoourcenar sau cu robert Graves, sau chiar cu Jaques de Bourbon Busset. In orbirea lor, criticii isi permit orice si in Dumnezeu s-a nascut in exil ei nu au vazut decat sfasierea exilului politic dupa pseudo-clasicul loc comun al istoriei lui Ovidiu. Doar Andre Billy si Alain Palante, in Franta, au intrezarit profunzimile spirituale ale acestei carti si implicatia ei romaneasca. Jerome Carcopino a confirmat, cativa ani mai tarziu, i Rencontres de l’histoire et de la literature romaines, justetea privind religiozitatea lui Ovidiu, plasand-o in cadrul dramei sale intime grefate pe pitagorism.

Cavalerul resemnarii  a fost mai putin norocos. Au existat chiar, printre detractorii mei cel mai putin luminati, unii care m-au acuzat de incitare la razboi a popoarelor. Critici de dreapta, de data asta italieni, mi-au reprosat, dimpotriva, ca imping lumea la pacifism. Cat despre Les Impossbles, s-a gasit unul care sa ma compare cu Valery Larbaud... Ce necunoastere a surselor, a intentiilor si, mai ales, a clasicilor!

Desi plasate in istorie, romanele mele acorda putina importanta cronologiilor oficiale, Ovidiu si Platon putand fi in acelasi timp contemporanii nostri. Ei pot fi plasati in orice epoca asemanatoare cu a noastra, in ajunul oricarei apocalipse partiale. Tema lor este aceea a profanarii prin colectiv si prin politic si a salvarii prin religie si prin individualitate. Am ramas intotdeauna fidel acestei convingeri, de la inceputul varstei mature. Cunoasterea nu se poate realiza insa in masa, nici nu stabilesti comunicarea cu dumnezeu la acest nivel. Masele nu pot crede decat in cele ce le seamana, adica in fictiuni si in calai. Astfel se pierde azi poporul italian, supus dezindividualizarii, de aproape douazeci de ani, ca atenienii dupa profanarea statuilor de piatra ale lui Hermes. Alcibiade si ai lui au fost prima bresa la stanga cunoscuta in istorie, inceputul sfarsitului pentru lumea elenica. Intre tirania persana si cea a Cartaginei, nu exista decat o solutie, cea pe care Platon a incercat s-o valorifice prin intermediul celor doi Dionysios. A esuat si esecul lui nu a fost o comedie locala, ffindca trebuie privita in toata anvergura ei universala, la scara fiintei umane incapabile sa se salveze prin existenta sa aici pe pamant.

Este de ajuns sa contemplam figurile conducatorilor de azi ai omenirii ca sa ne dam seama de profunzimea decaderii noastre. Ei se servesc de concepte si de idei complet expirate  si se mentin totusi la putere; si obtin puterea folosind scamatorii vechi, demne de teatrul de marionte de odinioara. Asa se explica alergia mea la politic, indiferenta mea si, intr-o masura, ura fata de sistemele actuale. Exista oameni care cred in salvarea prin tehnica. Dar deja ortega isi dadea seama ca savantii nu sunt altceva decat niste barbari moderni, creatori ai unor functiuni din care Dumnezeu este absent. Imi voi aminti intotdeauna de cuvintele acelui sofer al spatiului care declara, dupa zborul lui, ca nu l-a intalnit pe orbita pe Dumnezeu. Nimic mai desavarsit pentru a ilustra cretinismul tehnico-politic. Dar adineauri la savanti ma refeream si nu la caschetele si la manusile de piele ale unor simpli manipulanti. Din nefericire nici unii nici altii nu-s mai de soi. Exista oare ceva mai primitiv ca aspect decat o uzina atomica? Toata incalceala aceea de tuburi, gramada de piroane, de sticlaraie, de beton, menita sa dezintegreze atomul, cu scopul de a utiliza forta lui, inghesuind-o intr-o bomba, ca pe un sarpe imens intr-o valijoara. Si ce simplitate, demna de vremea lui Pitagora, in dialogul cifrat intre cei doi barbati, unul ramas acasa si celalalt imbarcat pe primul submarin atomic

2521 c – 500 c = 2000 c/ 8 t/ 100 aprox