Mircea CARTARESCU | Melancolia

DESCRIERE

Mircea CARTARESCU    |    Melancolia

HUMANITAS, 2019

||||

Extras din primul capitol – Puntile

Mama plecase intr-o dimineata la cumparaturi si nu se mai intorsese niciodata. Trecusera de-atunci saptamani sau luni, sau ani, trecusera in orice caz, multe, multe zile, cu neputinta de numarat, toate la fel, caci totul, din clipa parasirii, ramasese mut si incremenit, iar copilul pierduse demult simtul timpului. O vreme, pastrase speranta ca mama va reveni, ca va auzi iarasi cheia in usa, ca atunci, in vremurile acelea in care lasa totul ca sa fuga in hol si sa-ntampine femeia foarte inalta care intra pe usa incarcata de sacose. „Ce mi-ai adus?”, o-ntreba si, fara sa astepte raspunsul, incepea sa-i scotoceasca-n geanta ca sa gaseasca, intotdeaua, bomboane in staniol rosu sau verde, biscuiti sau o mica ciocolata cu un desen floral pe ambalaj. Cand i se parea ca aude clinchetul cheii lasa totul si fugea in holul de la intrare, isi lipea urechea de usa vopsita-n ulei, dar dincolo de ea nu se auzea decat un vuiet stins, curentul negru de aer care trecea prin scara blocului. Se-ntorcea in bucatarie dezamagit si se ghemuia pe podea, sub marele radio din colt, ca sa planga incetisor. Isi revenea insa repede, caci se obisnuise pana la urma, cu noua lui viata, care nu era lipsita de un farmec trist si ciudat.

De un timp nesfarsit traia singur in apartamentul gol, incremenit in enigma sa, in liniile sale care nu se schimbau decat prin iluzia perspectivelor, cand copilul trecea dintr-o camera intr-alta prin usile larg deschise. Apartamentul era modest, de oameni simpli si nu prea instariti. Peretii erau zugraviti cu modele naive, repetate la nesfarsit, altfel in fiecare camera, ca pe spatele jocului cu basme din bucatele cu care se juca de mai multe ori pe zi, asambland din piesele de carton peisajele feerice din Craiasa zapezilor si din Povestea socului. Fiecare mobila fusese cumparata cu multe sacrificii si separat de restul mobilierului, dar, ciudat, dupa o vreme ele isi pierdeau orice trufie de obiecte solitare si se contopeau cu celelalte, mesele si sofalele si servantele si studiourile si toaleta cu oglinda si scaunele, asezandu-se exact acolo unde le era locul si unde trebuisera sa fie, incremenind acolo odata pentru totdeauna.