In exclusivitate Icoana Sfantului Cuvios Iosif Isihastul

Fenomenul întipăririi iconice / Gabriel-Dinu Herea

0 opinii / Scrie o opinie
  • 40,00 lei

SAU
ne puteti contacta si la: 0751 166116

DESCRIERE

Fenomenul întipăririi iconice, Editura Crimca, 2020. 

Autor: Gabriel-Dinu Herea. 

Exprimarea în plan material a realităților dumnezeiești, adică exprimarea inexprimabilului, a fost dintotdeauna o lucrare anevoie de pătruns cu mintea, mai ales atunci când unii cărturari au încercat – zadarnică strădanie! – să dezlege cu știința filosofiei și a filologiei tainele acestei înfiripări. Cei înțelepți însă au știut să nu se avînte dincolo de pragul smeritei-cugetări și, cu toate că s-au dovedit în fața lumii întregi a fi deopotrivă străluciți calofili și filosofi, cu luare-aminte la fiecare silabă scrisă sau rostită, menită și să adauge cunoaștere, dar și să placă urechii, au arătat fără urmă de îndoială care este locul cuvenit acestui fel de a teologhisi.

Pe scurt, la unison, Părinții Bisericii, atît cît am avut prilejul să-i citim și să-i înțelegem, spun așa: Dumnezeu și realitățile Sale tainice, chiar în măsura în care ni le-a descoperit, nu pot fi cuprinse cu mintea. Rostul descoperirii este unul eminamente doxologic, pentru ca lauda adusă lui Dumnezeu să sporească. De vreme ce nici măcar cu mintea nu pot fi cuprinse, cu atît mai puțin pot fi cuprinse în cuvinte, întrucît limba și cuvintele au putere de cuprindere mult mai mică decît însăși mintea. De aceea, forma cea mai înaintată a cunoașterii lui Dumnezeu nu este în exprimări, ci în tăcere, isihasmul vădindu-se a fi, de asemenea, calea cea mai înaintată a monahismului, dar nu în termenii unei performanțe ascetice, ci în termenii vederii mai limpezi, întru trezvie, a lui Dumnezeu, deci ai cunoașterii Lui. Același lucru este arătat și în episodul Schimbării la Față a Mântuitorului pe Muntele Taborului înaintea ucenicilor Săi, când, în fața strălucirii Dumnezeirii, omul-Petru nu poate rosti altceva decît celebrele cuvinte copilărești (în cel mai pur sens al cuvântului), prin care Îl poftește pe Dumnezeu să Se sălășluiască, împreună cu cei doi străbuni Părinți, Moise și Ilie, reprezentând Legea și Proorocii, în trei... corturi făcute de mîna omului. Evident, pe verhovnicul Petru nu-l putem bănui de atîta naivitate. Realizăm însă că, în fața strălucirii Dumnezeirii, mintea stă în loc, limba tace. Iar dacă nu tace, rostește lucruri neînțelese în limbajul comun.

Tot astfel, adică ținînd de aceeași rațiune a ierarhizării lucrurilor (realitate – înțelegere – exprimare), în momentul cel mai intim al Sfintei Liturghii – cînd Hristos Își dă Sfîntul Trup și Sfîntul Sînge oamenilor, întîi slujitorilor Sfîntului Altar, apoi credincioșilor –, moment liturgic cunoscut sub numele de chinonic (adică al Împărtășirii), Biserica a rînduit să se cînte la strană un singur verset dintr-un Psalm (în Duminici, de pildă, versetul este „Lăudați pe Domnul din ceruri! Aliluia!”), pe parcursul a zeci și sute de formule muzicale, cîntarea fiind întreruptă, înainte de „Aliluia!”, de așa-numitul terirem, o înșiruire de silabe fără noimă, fără corespondent în vreo limbă cunoscută a oamenilor, dar imitînd cîntarea îngerească – imaterială prin definiție. Practic, din nou, cînd omul devine mai apropiat, mai intim cu Dumnezeu, limba (omenească) tace. Lasă loc cel mult cîntărilor și limbii poetice. Un întreg șirag de metafore și tropi inundă spațiul liturgic, încă din vremuri vechi-testamentare, continuînd în epoca scrierii Noului Testament și excelînd apofatic în marea operă literar-liturgică a imnografilor. Sfîntul Ioan Gură de Aur merge cu îndrăzneala și mai departe, spunînd chiar despre Dumnezeieștile Scripturi că, în mod normal, n-ar fi fost nevoie de ele în relația de iubire dintre Dumnezeu și oameni. Dar, de vreme ce omul a întors spatele iubirii lui Dumnezeu și cunoașterii Lui fără intermediar, Dumnezeu i-a mai acordat o șansă, o „a doua cale”, prin Scriptura de-Dumnezeuînsuflată. Aceasta nu înseamnă, desigur, nici abandonarea Scripturilor, nici înjosirea lor, nici disprețul pentru teologhisire, ci arată îndemnul Părinților Bisericii pentru a așeza la locul cuvenit cuvîntul scris și rostit, astfel încît omul să nu confunde Adevărul cu vorbirea despre Adevăr, să nu facă idol din Scriptură sau din orice alt cuvînt al Părinților Bisericii, practic să nu-L înlocuiască pe Dumnezeu cu darul pe care Dumnezeu i-l face omului.

Se conturează, astfel, prin această carte, o binevenită invitație la receptarea critică, din partea teologilor, în primul rînd, dar și a celorlalți cititori, a unei sinteze – în esență, patristice – a fundamentării teoretice a fenomenului iconic, dar, pe alocuri, și a unei propuneri terminologice3 , deci, la nivelul semnificantului. Fie acest început sub semnul binecuvîntării Împăratului Ceresc, Duhul Sfânt, Cel Care i-a călăuzit și însuflat pe Părinții Bisericii să găsească cele mai potrivite cuvinte ce aveau să însemneze măreția slavei Sale!

București, 15 iulie 2020

Lect. Univ. Dr. Octavian Gordon

Facultatea de Teologie București

SPECIFICATII

Autori Gabriel-Dinu Herea
Editura Crimca