Libraria Bizantina / Vezi toate / Carte / Eseistica / Criza operei? Studiu de hermeneutica muzicala
Criza operei? Studiu de hermeneutica muzicala
de Ion Piso
(0 opinii)
Cod produs: C255
Autor: Ion Piso
Editura: Eikon

Pret: 57,80 lei

Criza operei? Studiu de hermeneutica muzicala,de Ion Piso - editura EikonTenorul ,,spinto“, muzicologul, scriitorul, profesorul si regizorul Ion Piso s-a afirmat, cu precadere, in lumea germ...
citeste mai mult

Cantitate:

-
+
SAU
ne puteti contacta si la: 0751 166 116 (L-V: 9:00-20:00, S: 10:00-18:00)
Criza operei? Studiu de hermeneutica muzicala
Criza operei? Studiu de hermeneutica muzicala

(0 opinii)

Pret: 57,80 lei

Criza operei? Studiu de hermeneutica muzicala,de Ion Piso - editura Eikon

Tenorul ,,spinto“, muzicologul, scriitorul, profesorul si regizorul Ion Piso s-a afirmat, cu precadere, in lumea germana si austriaca, spatiu identificat cu Constelatia Euterpei. L-am admirat pe acest om, pentru contributia sa substantiala la acel enescian ,,mers spre mai bine“ al teatrului liric, creat de compozitori geniali, precum Monteverdi, Mozart, Beethoven, Wagner, Rossini, Verdi si Puccini. Alaturi de care se cuvine sa-i evidentiez si pe creatorii contemporani Debussy, Ravel, Schönberg, Alan Berg, Sostakovici, Prokofiev, Strauss si Stravinski. La noi in tara s-au impus muzicologi exceptionali, care au scris studii si carti inchinate teatrului liric, iar in acest climat, de un lirism frematator, ii pun intr-un con de lumina torentiala pe Ion Piso, Grigore 

Constantinescu, George Sbarcea, George Balan, Lazar Octavian Cosma, Viorel Cosma, Pascal Bentoiu si enumerarea poate continua. Dintre lucrarile de gen scrise de Ion Piso amintesc: ,,Cibernetica fonatiei in canto“, ,,Antifonar epistolar“, ,,Grai si cint“, ,,Unele probleme in legatura cu inscenarea operei Oedip, de George Enescu, si a Trubadurului, de Verdi“ si ,,Criza operei“.

Recent, sub semnatura aceluiasi autor, a aparut amplul volum ,,Criza operei? Studiu de hermeneutica muzicala“, realizat, in excelente conditii grafice, de prestigioasa Editura Eikon. Se cuvine a-i introduce, intr-un con de limpezimi, pe directorul editurii si pe toti cei care au contribuit la tiparirea acestei carti – pe care o consider o capodopera a autorului – intrata in bibliografia Istoriei muzicii, de pe stravechiul pamint daco-roman.

* * *

De Ion Piso – acest artist multilateral, de tip renascentist – ma leaga o veche prietenie, dar si o fructuoasa colaborare, materializata in interpretarea, de exceptie, pe care el a dat-o muzicii mele vocale, culminind cu talmacirea, plina de forta emotionala, a liedurilor pe care le-am compus, avind la baza poetica lui Mihai Eminescu. Ma refer, cu precadere, la recitalul de muzica si poezie inchinat nemuritorului creator al ,,Luceafarului“, care a avut loc la Paris. Cu acest gind in minte, imi vine a ,,melodia“ cuvintele astfel: in Romania, toti teii miros a Eminescu, toate doinele ,,doinesc“ a Enescu, in timp ce opera sculptorului Constantin Brancusi, de o grandoare austera si hieratica, ne apropie mult, atit de mult, de bunul si omniprezentul Dumnezeu…

* * *

Ca si Ion Piso, am pledat si eu, in calitate de imnograf byzantin, in favoarea legaturii de granit care trebuie sa existe intre libretul operei si muzica respectiva. Din nefericire, in spectacolele de opera, aceasta legatura puternica lipseste adeseori. In aceasta privinta, il citez pe Ion Piso, care, in recenta sa carte ,,Criza operei?“, a consemnat urmatoarele: ,,Traim intr-o lume care nu mai poate fi conceputa fara muzica, mai bine zis, fara de ceea ce ii tine locul si o cam uzurpa. Urechile noastre sint asaltate, cu furie si fara ragaz, 25 de ore din 24! «Aclimatizati» in felul acesta, aproape n-o mai percepem fizic, nici vorba sa o adincim, sa o apropiem cu patrunderea intelegerii noastre, mai ales cind ne intilnim cu marea muzica. Mintea noastra ar parea sa nu mai dispuna de participarea ce depaseste maneaua. Iac-asa, si cintaretul e liber sa nu stie ce cinta, de unde decurge, in mod logic, si libertatea de a nu sti nici sa cinte asa cum trebuie, asa cum cere partitura, pentru a putea transmuta abstractul ei in muzica vie, in adevarul artistic, un adevar paralel cu acela al vietii reale – insa mult deasupra ei. Spectacolul liric este mijlocul cel mai eficient pentru a apropia «destainuirea» compozitorului, ceea ce vrea el sa ne spuna, de inima si mintea publicului, pentru a-i prilejui acestuia deschiderea, ecloziunea spirituala, si, in acelasi timp, aducindu-l pe fiecare spectator fata-n fata cu el insusi, cu constiinta sa – intilnire de care nu prea are parte mereu.

Din pacate, azi, interpretarea a devenit expresia unor sentimente contrafacute, departe, mult prea departe de caracterul si sensul simtamintelor si gindurilor adevarate, continute si sugerate de muzica. In ceea ce-l priveste pe regizorul modern si avangardist, acesta se dezintereseaza total de muzica, agenda ce-i reuseste deplin“.

In sensul ideilor exprimate de Ion Piso, la care ma raliez intrutotul, am reactionat amindoi, criticind regia operei ,,Trubadurul“, care ni s-a parut total neconvingatoare. Iata cele scrise de mine, referitor la acest aspect, in cartea amintita (p. 303): ,,Ai demonstrat, mai mult decit convingator – si n-am argumente sa te contrazic – ca noua inscenare nu are nimic comun cu muzica si subiectul operei «Trubadurul». Iata de ce publicul, atunci cind merge la teatru, ar trebui sa se obisnuiasca cu ideea ca una vede, alta aude. Cam asa, ca reclamele TV in care, de exemplu, pe aria Violetei – Adio del passato -, este prezentat cel mai performant deodorant cu efect prelungit – 48 de ore“. Elocvent este si exemplul referitor la regia capodoperei enesciene ,,Oedip“ – citez fragmentul respectiv, din amintita lucrare a lui Ion Piso: ,,Nu! Asa nu (mai) merge! Interpretarea nu trebuie sa-l arunce pe om inapoi, acolo de unde s-a straduit – pe parcursul multimilenar al culturii – sa urce. Acest lucru – publicul nu-l poate accepta, in propriul sau interes. Pentru propria sa salvare. Sa nu uitam ca intentia oricarei capodopere este aceea de a transforma, macar pentru citeva clipe, poporul in elita! Mijlocul? El tine de sfatul intelept al lui Noica, atit de potrivit cazului de fata: «Deschiderea pe care o asteptam nu poate fi decit rezultatul unei constringeri», pe care, in acest eon al ratacirii, al libertatii lasate sa-si faca de cap sub forma libertinajului, o vad numai in efortul spiritului de a ramine consecvent cu sine. El trebuie sa-si revina – sa se razvrateasca impotriva invaziei miasmelor produse de namolul patogen al josnicului – prin intoarcerea la Muzica, pe care Beethoven o considera «o revelatie mai mare decit orice intelepciune sau filozofie», revelatie pe care, in studiul de fata, am incercat, bazat pe sensibilitatea, inteligenta si forta de patrundere a cititorului, sa o evoc… si sa o invoc“.

* * *

Este imbucurator faptul ca un mare numar de melomani, in frunte cu maestrul David Ohanesian, a cerut conducerii Operei Romane sa scoata din repertoriul acestui teatru liric spectacolul cu ,,Oedip“, de George Enescu, in regia, penibila, a lui Andrei Serban, in care predomina spiritul dizolvant, impostura, antiromanismul si lipsa totala a maiestriei artistice! Cel mai violent protestatar a fost baritonul dramatic David Ohanesian, cel ce a dat nastere la geniala interpretare a capodoperei ,,Oedip“ – am in vedere inegalabila sa arta vocala si tulburatorul sau joc de scena. Totusi, n-ar trebui sa ma mai mire nimic… dupa ce, in Germania lui Frederic cel Mare, au fost umiliti Mozart, Beethoven, Wagner, Furtwengler si Karajan, nemaivorbind de jignirile aduse unor titani ai culturii, precum Heidegger, Kant si Goethe. Nu pot sa trec cu vederea faptul ca, in Romania condusa de incultul si carieristul Traian Basescu, s-au petrecut acte de demolare a unor personalitati, mult mai numeroase decit in epoca, de trista amintire, a ,,tradatoarei de tara Ana Pauker“.

In zilele noastre, cei ce se afla la conducerea Operei si a Filarmonicii ,,George Enescu“ – Razvan Dinca si, respectiv, Andrei Dumitriu – nu au, nici unul, nici celalalt, studii muzicale. Uimitor este si faptul ca, in Timisoara, nulitatea culturala Gheorghe Ciuhandu i-a desconsiderat pe doi dintre cei mai remarcabili reprezentanti ai lumii Euterpei. E vorba de dirijorul Diodor Nicoara si de muzicianul Sabin Pautza, fost director al celei mai vechi filamonici din SUA. Infatuatul edil al orasului de pe Bega (la acea vreme) n-a tinut cont, nici o clipa, de un fapt remarcabil: in America de Nord se editeaza toata opera componistica a lui Sabin Pautza, personalitate care, astfel, a intrat in Istoria artei sonore universale inca din timpul fecundei sale vieti.

Citind si aprofundind continutul ultimului volum al lui Ion Piso, am ajuns la trista concluzie ca exista o forta oculta care, prin actiunile sale, pare sa urmareasca distrugerea culturii si civilizatiei crestine. In sustinerea acestei afirmatii amintesc ca, mai ales in spectacolele de teatru si de opera, niste pseudo-regizori realizeaza puneri in scena care sint in totala disonanta cu mesajul etic si estetic al creatorului. Opinia comuna, a mea si a prietenului meu, Ion Piso, pe care amindoi o sustinem cu tarie, este aceea ca intre continutul capodoperei lui Enescu si regia – asa-zis novatoare! – a spectacolului nu exista acea mult dorita legatura dintre mesajul, inaltator de inimi pure, ca ninsorile intr-un decembrie solemn, si conceptia regizorala, prezentata ca un soi de pseudo-inovatie, ce se dovedeste a fi, insa, total straina de nemuritoarele precepte christice.

Nu trebuie sa uitam ca, nu o data, directorii institutiilor culturale angajeaza interpreti fara talent, care accepta neconditionat indicatiile regizorale identificate cu impostura. Orice regizor ratat este strain de semnificatia celebrului aforism al lui Kant, potrivit caruia ,,omul este un biped, care are deasupra capului cerul instelat si, in inima, legea morala“. Intr-un astfel de climat senin, precum hrisalida luceolei din Calea Lactee, Ion Piso mi-a evocat un fragment relevant din volumul ,,Limite“, al autorului Dan Botta, pe care il reproduc cu o emotie adolescentina: ,,Opera de arta fiind un lucru al miinilor Domnului, un produs direct al ratiunii divine, si nu un reflex al ei, ideea unei arte ca idolatrie, ca simulacru uman al armoniei, cadea… Fericitul Augustin a deschis, intr-adevar, perspectivele acelei vaste si infloritoare culturi a catolicismului. E curios cum se rasfringe in arta dialectica dintre Rasarit si Apus, dintre catolicism si ortodoxie. Apusul, consequent (sic!) lui Plotin si Fericitului Augustin, pronunta caracterul de materie divina, de corp suprafiresc al artei. Opera de arta a fost, pentru Apus, ceva ca intruparea Dumnezeului viu. De aceea ii vedem pe artistii Renasterii urmarind carnatia vie, splendorile si caderile ei. Isus, Maria, Dumnezeu Tatal – sint aievea aici, Ei ilumina arta. Rasaritul, mai inclinat spre formalism, spre creatia lucida, accentua conceptia cealalta: arta e lucru omenesc, e ritual, pe care, daca l-ai implinit bine, L-ai evocat pe Dumnezeu. In liniile mari, ascetice, ale artei byzantine, se stravede ideea de canon, de formula, de rit… Dar, si artistul Renasterii italiene, ca si acela al Rasaritului ortodox, avea constiinta mistica a harului.

Un lucru menit sa fie Dumnezeu, sau sa foloseasca Domnului, nu poate fi faurit decit de un suflet curat. Numai un om in care nu se zbat desertaciunile lumii acesteia e vrednic de opera de arta“.

DORU POPOVICI

Sursa: www.ziarulromaniamare.ro

citeste mai mult
Autor:
Editura:
An aparitie:
2015
Coperta:
Cartonata
Nr. pagini:
402
Limba:
Romana
Cod:
978-606-711-207-8

Scrie o opinie

Nota: HTML este citit ca text!

Rating:
Trimite opinie