Cristina COJOCARU, Elisabeta NEGRAU, Sultana-Ruxandra POLIZU, Monahia Atanasia VAETISI (coord.) - Iconostase din Bucuresti. Secolele XVII-XIX

DESCRIERE

Cristina COJOCARU, Elisabeta NEGRAU, Sultana-Ruxandra POLIZU, Monahia Atanasia VAETISI (coord.) - Iconostase din Bucuresti. Secolele XVII-XIX

Lucrare aparuta cu binecuvantarea Preafericitului Parinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane

Extras/ „Unind cele doua lumi”. Despre iconostase si rolul lor. Preliminarii la o istorie a iconostaselor bucurestene din secolele XVII-XIX

Iconostasul este unul dintre elementele definitorii ale spatiului de cult ortodox; zidul despartitor dintre altar si naos, organizat in planuri succesive de suprafete sculptate si pictate, este, poate, obiectul cel mai impresionant dintr-o biserica. Dar el nu a fost mereu asa cum il vedem astazi, pana la a deveni un „zid” incarcat cu imagini, acest obiect care separa sanctuarul de nava a parcurs mai multe etape. In bisericile paleocrestine, locul destinat clericilor era delimitat de cel al credinciosilor prin niste stalpi scunzi, legati de panouri joase; era asa-numitul cancellum, o balustrada a carei functie si denumire au fost preluate din arhitectura civila.

Comentariile liturgice atribuiau acestei balustrade rolul de a separa altarul, vazut ca simbol al mormantului Mantuitorului, accesibil doar clerului, de restul bisericii; tema a cunoscut o serie de interpretari mistagogice care accentueaza delimitarea celor doua categorii de credinciosi, zona de trecere fiind vazuta asemenea unui rau de foc care separa pe cei pacatosi de cei drepti (Pseudo-Sofronie, secolul al XI-lea sau al XIII-lea), ori pe cei legati de spiritual si de inteligibil, clerul, de cei robiti materiei si simturilor, laicii (Simeon al Tesalonicului, secolul al XV-lea).