Castele de furie

DESCRIERE

Alessandro Baricco  |  Castele de furie

HUMANITAS Fiction, 2017

Colectia Raftul Denisei – Colectie coordonata de DENISA COMANESCU

Traducere din italiana de DRAGOS COJOCARU

||||

Extras de la p. 64

Toate acele carti deschise, infinite carti deschise, ca niste ferestruici deschise catre inlauntrul lumii, semanate pe un proiectil ce oferea privirii, numai sa fi avut curajul de a o ridica, spectacolul scanteietor al lumii de afara. Inlauntrul lumii si lumea de afara. Inlauntrul lumii si lumea de afara. Inlauntrul lumii si lumea de afara. Inlauntrul lumii si lumea de afara. Pana la urma asa se sfarseste, ca intr-un fel sau altul, inca o data, se alege inlauntrul lumii, in timp ce de jur imprejuriti huruie ispita de a-ti pune capat vietii odata si de a risca sa vezi lumea asta de afara, oare ce-o fi, e posibil sa fie cu adevarat atat de fioroasa, e posibil sa nu dispara niciodata frica asta lasa de a muri, de a muri, muri, muri, muri, muri, muri? Moartea cea mai absurda, dar daca se vrea si cea mai punctuala si justa si reponsabila, a avut-o Walter Huskisson, senatorul Walter Husskisson. Era senator, dansul, si mai mult ca oricine altcineva se luptase pentru ca parlamentul si natiunea si lumea intreaga sa accepte revolutia drumurilor ferate, si in general benefica nebunia a trenurilor. Astfel a avut parte de un loc de onoare in vagonul autoritatilor cand in cele din urma, in 1830, cu mare solemnitate si fast generos, s-a inugurat linia Liverpool-Manchester, pornindu-se de la Liverpool o frumusete de opt trenuri, unul dupa altul, pe primul il conducea George Stephenson in persoana, in picioare, intr-al sau Northumbrian, in ultimul era o fanfara care a cantat de-a lungul intregii calatorii, cine stie ce, cine stie daca o fi constientizat ca e prima fanfara, dupa toate probabilitatile, chiar prima fanafara din istoria lumii care canta o muzica miscandu-se cu cincizeci de kilometri pe ora. La jumatatea traseului se lua hotararea de a se face o pauza, de a opri intr-o gara intermediara, pentru ca oamenii sa se poata odihni dupa emotie, si dupa oboseala si dupa hurducaturi si dupa aer si dupa lumea aceea care nu inceta sa tasneasca de jur imprejur – se lua hotararea de a opri lumea nitel, intr-un cuvant, si se alese o gara intermediara si solitara, in mijlocul neantului. Oamenii coborara din vagoane, si in particular cobori si Walter Huskinsson dintr-al sau, care era acela al autoritatilor, cobori primul si aceasta se dovedi o imprejurare  nu lipsita de importanta dat fiind ca de cum cobori – primul, din vagonul autoritatilor – fu izbit de unul din cele opt trenuri care inainta agale pe linia alaturata, nu indeajuns de agale ca sa poata frana dinaintea senatorului Walter Huskinsson care, primul, tocmai cobora din vagonul autoritatilor. Il prinse tangential, daca e sa spunem adevarul pana la capat. Il lasa acolo, cu un picior zdrobit si o stupoare buimaca in ochi. Putea fi cea mai rasunatoare batjocura, cea mai evidenta dovada in sprijinul celor care denuntau diavoleasca putere distructiva a acelor masini infernale care nu se rusinau nici macar sa-l striveasca  pe cel mai pasionat si mai sincer dintre parintii si sustinatorii lor. Putea fi discreditarea definitiva si irefutabila. Dar senatorul mai avea ceva maruntis de pasiune de cheltuit si reusi sa nu moara acolo. Se tinu tare. Astfel intoarsera un tren – cum, nu se stie – si il trimisera cu viteza maxima din nou spre Liverpool, dupa ce il incarcasera cu trupul zdrobit al senatorului, zdrobit de viu, atarnat de viata printr-o suflare dar inca acolo, indeajuns de sfaramat de durere ca sa-si piarda mintile dar inca viu atat cat ii era indeajuns ca sa-si dea seama ca un tren inghitea vazduhul si timpul pentru el, lansat cu viteza maxima pe neantul a doua linii de fier cu singurul scop de a izbuti, in cele din urma, sa il salveze.