Anthony QUINN | Pacatul originar - O autobiografie

DESCRIERE

Anthony QUINN    |    Pacatul originar – O autobiografie

NEMIRA, 2018

Colectia Yorick.ro – coordonata de Monica ANDRONESCU

Traducere din limba engleza – Monica ANDRONESCU

||||

Extras

[...] In cele din urma, l-am intrebat daca ma pot intinde pe canapea.

„De ce? mi-a zambit doctorul. Sunteti obosit?”

„Nu, i-am raspuns eu. Dar m-am gandit ca...”

„Nu-mi pareti foarte bolnav, domnule Quinn. Hai sa ne asezam si sa stam de vorba!”

„V-am vazut acum cateva zile intr-un film italian. Scena finala, cand plangeti pe plaja, a fost al naibii de emotionanta.”

Rahat! Eu plateam aici cincizeci de dolari pe ora, cincizeci de afurisiti de dolari, si el era doar un alt fan al meu...

„Nu ma pricep deloc la filme, a continuat el. sunteti primul actor pe care-l cunosc asa, din punct de vedere profesional, asa ca iertati-ma daca pun intrebari prostesti. Dar in acea ultima scena, erau lacrimi adevarate sau provocate de vreun miros de ceapa sau asa ceva?”

Cincisprezece minute din ora mea pretioasa trecusera deja si noi discutam despre filme!

„Nu, doctore. Erau lacrimi reale.”

„Vreti sa spuneti ca ati plans de-adevaratelea?”

Deci era unul dintre aia?

„Da, am plans.”

„Cum plange un actor? Presupun ca trebuie sa-ti amintesti lucruri dureroase din viata ta ca sa-ti poti provoca lacrimile, nu?”

Iisuse!

„Poate fi o forma de autoanaliza, nu?”

Nu-ti face griji, e destula durere in viata mea, am de unde sa ma adap.

„Presupun ca da”, am ridicat eu din umeri.

„Si v-ati gandit la ceva anume, acolo, in acel moment de pe plaja?”

„Da.”

„La ce?”

„Pai, inainte de orice, m-am gandit la amaratul ala ticalos pe care-l jucam. Avusese o viata aspra si lipsita de sens. Nu simtise niciodata iubirea. Iar cand in sfarsit a gasit-o, n-a stiut ce sa faca si a distrus-o. Acolo, pe plaja, el a simtit imensitatea spatiului. Eternitatea pe care urma s-o infrunte de unul singur. Probabil era prima data in viata lui cand vedea cu adevarat stelele, iar pentru el, ele nu reprezentau decat o eternitate de singuratate.”

Nu mi-am putut reprima un nod in gat cand am rememorat scena.

„Va simtiti foarte aproape de personaj, nu-i asa?”

„Trebuie sa ma simt aproape de fiecare personaj pe care-l joc. Dar nu reusesc intotdeauna.”

Brusc, mi-am dat seama ca doctorul nu era doar un iubitor de filme.

„Credeti in iubire, domnule Quinn?”

Intrebarea m-a naucit. Am vrut sa ma ridic si sa plec. Toata povestea asta cu analiza era dureroasa si jenanta. Ma simteam inchis intr-o cutie, claustrofob. Nu eram sigur deloc c-o sa-mi placa omul. Era prea rumen la fata, arata prea sanatos. Probabil un cap patrat, un om banal.

„Credeti in iubire?”

Despre asta era vorba. Iata lucrul suprem!

De-asta stateam acolo ca un idiot.

Daca m-ar fi intrebat „Credeti in Dumnezeu?”, as fi sapat in mine dupa cine stie ce argumente teologice si le-as fi incarcat cu lecturile mele si cu experientele personale. Ma balacisem destul in subiect ca sa pot sa trec o cursa cu obstacole. Dar acest „Credeti in iubire?” -, asta era lucrul important. Cel mai important.

Si m-am gandit, da...

Iubesc primele zile de primvara, cand apar frunzulitele noi.

Iubesc soarele si marea.

Iubesc rasetele copiilor.

[...]