• Respira cu mine
    Respira cu mine

    Respira cu mine ...

Cod produs: C1086

Respira cu mine

Autor: Diana Caragiu

Respira cu mine, de Diana Caragiu - carti poezie Libraria BizantinaDiana Caragiu e, din prima clipa, Diana Caragiu. Adica e un poet care ramane in poezie de la prima venire. „Eu sunt eu”, o ...

Pret: 19,27 lei

Cantitate:

Respira cu mine, de Diana Caragiu - carti poezie Libraria Bizantina

Diana Caragiu e, din prima clipa, Diana Caragiu. Adica e un poet care ramane in poezie de la prima venire. „Eu sunt eu”, o sintagma din poemul „eu raman” („eu n-am sa plec, spun / eu sunt eu / tu poti sa potcovesti un trifoi / dimineata ta stie sa stea in cumpana / sa tina pe umeri doua caldari goale / sa mulga a fi / sa bem fara de moarte”), mi se pare, astfel, definitorie pentru acest insolit si incitant volum de debut de acum, „Respira cu mine”. 

Textele ei sunt complice cu realul pana la un punct, acest punct fiind ales deloc intamplator, pentru ca dincolo de el are loc o explozie a imprevizibilului care arunca logica in cosul cu locuri comune. Astfel, ni se impune ideea ca avem de-a face, limpede-limpede, cu o cerebrala. Autoarea se complace (si bine face) in a „scrie” scenarii cu trepte independente intre ele („timpul, desfacut la doi nasturi, usor indecent, croseteaza / unul pe fata, unul pe dos”), acestea, treptele, putand fi permutate, cu o relativa usurinta, in permanenta intre ele, cu bucurie, cu ironie, cu ingeniozitate, cu sarcasm, in genere de fiecare data cu inteligenta electrica. (Nicolae Tzone)

Poezia practicata de Diana Caragiu se remarca prin puternica intuitie dinamica, pe care critica noua a numit-o si „continuare ruptoare”, ca o continuitate in discontinuitate, ce propulseaza dansul irezistibil al textului poetic. Fara doar si poate, poeta are „nerv”. stie sa se avante pe firul intins din cuvinte ca un acrobat pe sarma. La acest nivel, sinapsele verbale par ca traduc miscarea nervilor si a reflexelor nervoase, care manifesta un comportament ce contrariaza asteptarile, induc mici socuri kinestezice si respiratorii, care, repetate ritmic, ne invata cum sa respiram existenta ALTFEL decat in mod obisnuit. Aceasta descatusare a miscarii devenita posibila prin procedee poetice este esentiala pentru o intemeiere intrupata a unei gandiri innoite. Raportul dintre excitatie si inhibitie cunoaste acum o modificare fundamentala. in aceasta zona subliminala se nasc nu atat idei si semnificatii distincte, cat, putem spune, aici ia fiinta ATMOSFERA in care ele pot respira si trai.

in acest sens, foarte bine ales ne apare titlul volumului „Respira cu mine”. Miscarea nervului reflecta sinergia dintre spatiu si fiinta. Din felul cum zvacneste nervul, se secreta virtual insasi imaginea unei anumite realitati, universul poetic fiind o existenta, dupa cum se stie, POSTERIOARa, nu anterioara REACtIEI subiectului. Tocmai aceasta reactivitate are putere constituanta de lume. in cazul lui Mozart, s-a spus, viteza gandului traita ca posibila determina desfacerea spre Viata a acelor structuri morbide si masificate care exercita o presiune continua asupra sistemului nervos, cel care, de fapt, opune rezistenta tuturor factorilor adversi si astfel consuma masiv si sistematic energie. Ei, daca aceasta atmosfera de apasare tracasanta cu care nervii, de altfel, s-au invatat va fi suspendata brusc si se va face vid, atunci fibra nervoasa – atat cea senzitiva, cat si cea motorie – brusc va cunoaste o tresarire intensa, ca un fel de zbatere in gol generatoare de electricitate poetica. 

in poezia Dianei Caragiu astfel de descarcari electrice ne intampina la tot pasul. Poeta stie cum sa puna si apoi subit sa-si ia mana de pe lucruri. Lucreaza predilect cu gestul, cu mana, cu inductia adesea cutremuratoare a unei fine atingeri, dozate astfel cu buna stiinta. Vocabulele bolovanoase ce-i ies in cale stau acolo nu ca niste pietre de poticnire, ci ca niste prilejuri de a demonstra virtutile „jocului de picioare” ce stie sa dezamorseze cu nonsalanta bombele. Gesticulatia ce se vrea impanata cu savoare teatrala, vocalitatea orientata cu fata, cu piept, cu aratator cu tot spre interlocutor, nelipsita fiind, altminteri, de accente gurese, toate acestea emana un farmec viguros, demonstrand inca o data puterea atitudinii, triumful simularilor imaginare intemeiate pe o conduita neezitanta. 

Arta nu reflecta, ci produce realitate. iti trebuie curaj si chiar oarecare „tupeu”, in sensul bun al cuvantului, ca sa infrunti, astfel, o gramaticalitate determinista si obtuza si pana la urma sa reusesti sa scurtcircuitezi acele sinapse atavice cu care vechea tesatura a lumii se arata solidara. Diana Caragiu e, insa, o fiinta temerara. Ea pune pasul apasat si inainteaza cu ochii inchisi pe strazile tuguiate...

in acest context, lumea devine, cum spunea Merleau-Ponty, un predicat antropologic. Poemul intitulat „Stang, drept, stang, drept” e unul captivant, foarte bine scris. Continuarea ruptoare functioneaza aici atat de bine, incat receptorul poate fi dus cu presul mult si bine, fara a constientiza imediat faptul ca referinta la care el se gandea deja s-a schimbat... Poeta e priceputa in a pune in scena astfel de mutatii neanuntate. Iata cum suna finalul neanuntat al poemului mentionat: „si, katiusa,/ vino si tu mai aproape...” Acest „si”, aparent nejustificat in contextul logic al lecturii, seamana cu alunecarea artistica a patinatorului, care cu aceeasi gratie inainteaza si cu spatele, si cu fata.

Ritmul si percutia propulsate cel mai adesea prin amorsarea sincopelor reprezinta un mod de detenta textuala privilegiat de poeta. Cuvintele zvacnesc cu niste reflexe rotuliene ce arunca genunchii in zbor peste spatiu, si, totusi, nu se semnaleaza stari de aprindere si de infierbantare dintre cele asteptate sa se intample, consecutive unui consum de efort masiv si unor miscari antrenand fortele de frecare cu aerul. Nu se aud gafaituri de niciunde. tinuta actantului spinto-poetic e in urmatoarea secunda mai relaxata decat niciodata. Urmele efortului absente incalca fulminant legea conservarii energiei. Driblingurile facute printre cuvinte, lucruri si sentimente ne sugereaza un dans complicat in care picioarele nu se incurca intre ele, desi au toate sansele s-o faca. Salturile de plan si de perspectiva, micsorand sau dilatand subit imaginile in raport cu apropierea de observator, transcend cu gratie logica de fier a intervalului, desfac chingile lui res extensa, pe care e ca si cand il desfiinteaza printr-o mutatie instantanee, asta vrea sa spuna, o mutatie intamplata atat de rapid, ca si cand nu s-ar fi intamplat. Cel mai adesea, prezentul referintei nu urmeaza sa fie sudat cu trecutul ei, desi timpul continuu si coeziv al gesticulatiei, ce nu cunoaste perturbatii, vine sa dezminta aceasta ruptura asumata cu dezinvoltura. Pe unde trece, acest tren de unde poetice starneste curenti de aer ce alunga aerul statut.

Un poem frumos lucrat ni se pare a fi si „la marginea zilei”. Aici apare pus la lucru un notoriu principiu de poetica: mai ales autoreflectandu-se se propulseaza si se transforma textul. Reflectarile, similitudinile, omofoniile, omologiile suscita decalaj si relansare. in prim-plan tasneste un numitor comun de toata frumusetea, la care se impart fara zecimale inutile toate celelalte imagini, sonore, vizuale, tactile etc., rotite de caruselul textului, si acest numitor comun este... capra. in orice directie am privi, se formeaza usor izotropii, parafraze. Capra mica mesteca marunt. Iata o metafora structurala a literalitatii, ce ne aduce-n memorie litera jucausa a lui Hawthorne. Piatra crapata in patru e o expresie anagramata in cuvantul capra, capra patrupeda, desigur, nu e de uitat nici acest amanunt. Cine sare de pe un picior pe altul o face pentru ca si capra sare, dar si pentru ca a sari capra e un joc indragit de orice copil. Palmele se suprapun cu campul pentru ca din ambele mananca ea... caprita tza.

Efectul consecutiv poarta un nume in poetica: „lampa lui Aladin”, cea tinand inchise in ea lumi uriase, asa cum o litera-samanta strange in ea un cuvant-arbore. Cu liniile ei cotite, palma aminteste de brazdele campului. Palma e un camp miniatural, campul, o palma uriasa. Miniaturizarea aminteste continuu de natura culturala, de natura de artefact a imaginii poetice, care se situeaza mai presus de referenti si pe care ii misca asa cum vrea ea, avand putere ludica si spirituala asupra lor. „Capra se uita la mine. Eu imi vad chipul”. in acest punct de reusita extravazare textuala, proiectia in afara a imaginii de sine consfinteste triumful subiectului zerologic, care se afla pretutindeni si nicaieri si pentru care toate, inclusiv eul propriu, sunt perspectivate ca niste clare figuri de lumina. 

Sa nu uitam ca esenta poeziei e data de figura, de trop, implicit sau explicit figura gasindu-se in orice punct. Gulerul brodat iarasi apare ca o punere in abisal a acelorasi evenimente, broderia aruncand un link subliminal spre floricelele mestecate de capra. Textul se remarca si printr-o sintaxa care danseaza, ducand la incrucisari de gene semantice, un proces necesar pentru a da curs atat intropatiilor, cat si plutirii atopice a eului liric.

Carmen C. Lasswell, filolog, dr. estetica

Autor:
Diana Caragiu
Editura:
Vinea
An aparitie:
2014
Limba:
Romana
Cod:
978-973-698-358-0

Scrie o opinie

Nota: HTML este citit ca text!

Rating: min           max
Continua