Livrare gratuita la cumparaturi de peste 150 de lei

livrarile se fac oriunde in Romania

Bine ati venit!

In pustiul lumii. Crestin in secolul XXI

Mai multe poze

In pustiul lumii. Crestin in secolul XXI
25,00 RON
Sau

Disponibilitate: In stoc

In pustiul lumii, de Simeon Kraiopoulos - editura Bizantina

 

Traducere de Teodor Coman

Lucrul de capatai asupra caruia revine Parintele Simeon in aceasta carte este acela al lepadarii de sine si al urmarii lui Hristos. Ceea ce se cere omului nu este sa framante cu mintea lui prea mult, sa nadajduiasca in stradaniile lui, oricate vor fi fiind, ci tocmai sa iasa din captivitatea propriei sale minti, din nadajduirea in propriile sale puteri si eforturi, din propria sa judecata, din propriile sale criteria, si sa mearga dupa Hristos, sa se aseze in ceata celor merg dupa El, Ii urmeaza Lui. Omul nu va reusi sa se imbunatateasca singur. Gestul esential pe care trebuie sa-l faca este tocmai acela de a parasi iluzia ca poate sa faca el ceva pentru sine si de a se incredinta lui Hristos, asa cum este, pacatos, cazut, neputincios, slabanog. Sa spuna: Doamne, vin si eu dupa Tine. Raspund chemarii Tale care a zis: Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi (Matei 11, 28). 

Nu slujeste la nimic daca fiecare dintre noi traieste dupa legea lui, daca apartine propriului sine si isi duce asa, pur si simplu, zilele. Grija noastra mare este sa traim bine, asa cum vrem, asa cum ne place, iar relatia noastra cu Dumnezeu reprezinta doar un simplu lucru in viata noastra. Greseala. Mare greseala! Lucrurile sunt mult mai serioase. Daca nu esti adevarat, daca nu ai inlauntrul tau adevarul, daca nu stii de unde vii si incotro te indrepti, de ce existi, ce faci, care e menirea ta, atunci ce noima mai are viata ta? Din pacate cam asa este omenirea, nu stie ce i se intampla. Cu durere in suflet spunem asa ceva. Insa aproape ca ceilalti sunt si crestinii, si crestinii sunt oameni ai acestei lumi, nu sunt oameni ai lui Dumnezeu. Mai corect ar fi sa spunem ca putini sunt aceia care L-au gasit pe Dumnezeu si traiesc dupa voia Lui. Este o mare problema aceasta, fratii mei. Este un mare pacat sa lumineze soarele, iar tu sa nu-l vezi, sa lumineze soarele, iar tu sa nu te incalzesti; sa existe ziua, iar tu sa traiesti numai in intunericul noptii; sa fie aer, si tu sa nu poti sa-l tragi in piept. Pacat. 

- Arhim. Simeon Kraiopoulos

 

 

 

Contaminarea Vietii Duhovnicesti cu Duhul Lumii Acesteia

„Se schimba, dar, fata acestei lumi…”

 

Ce inseamna trezvia? Ma grabesc, imi urmaresc

 constiinta, sufletul, astfel incat pe de o

parte sa nu ma las pe mine insumi sa fac ceva afara din voia lui Dumnezeu, iar pe de cealalta

parte sa il fac sa indeplineasca aceasta voie.

 

Prezenta Simtita a Harului Sfantului Duh

Inceputul Bisericii si ce a urmat


Din momentul in care s-a savarsit, dupa fagaduinta Domnului, pogorarea Duhului Sfant, S-a umplut biserica de harul Duhului Sfant. In acea perioada de inceput a apostolilor, era de necrezut ca Biserica lui Dumnezeu sa existe pretutindeni, la Ierusalim, la Tesalonic, la Roma, in Corint, la Filipi, si sa nu fie puternic simtita prezenta Duhului Sfant. Pretutindeni Biserica era inundata de Duhul Sfant, pretutindeni era prezent harul lui Dumnezeu. Chiar si dupa perioada apostolica era puternica prezenta harului lui Dumnezeu, a harului Duhului Sfant, inlauntrul Bisericii. Harul se manifesta in special prin indemnul la martiriu, fie ca era vorba despre un tanar sau un adult, fie ca era vorba despre o tanara sau o batranica, fie ca era vorba chiar despre un copil. In acea perioada harul, prezenta lui vie, indemna chiar si un copil de trei ani la martiriu.

Mai tarziu, la inceputul secolului al IV-lea, lucrurile s-au schimbat. Biserica lui Hristos a incetat sa mai fie in lume ca o prezenta intr-un pustiu fara sfarsit. Biserica incepea cumva sa se impace cu lumea, sa se armonizeze cu ea, sa se secularizeze, dobandind adica o pozitie legala in lume. Societatea deja tolera Biserica, iar Biserica mai mult sau mai putin incepuse sa se impace cu lumea. Biserica inceta sa mai fie acea realitate care fusese pana atunci, adica ceva strain – „straini si calatori aici pe pamant... trebuiau sa fie crestinii – iar lumea a incetat sa mai fie dusmanoasa cu Biserica si sa o atace cu furie. Incepea, asadar, o schimbare de perspectiva. Si din cate se vede – Biserica amestecandu-se cu lumea si dobandind un loc legitim in societate –, de atunci si pana acum si pana la sfarsitul veacurilor, fara a inceta sa fie Biserica, intr-un fel anume aceasta va fi secularizata.

 

Inceputul secularizarii Bisericii alunga Duhul Sfant. Marea evadare spre pustiu


Din acest motiv, din secolul al IV-lea incepe marea evadare a crestinilor spre pustiu. Nici mintea si nici inima lor nu puteau intelege cum este posibil sa fie madulare vii ale Bisericii lui Hristos si sa le lipseasca harul, sa le lipseasca sentimentul prezentei harului, sentimentul prezentei Duhului Sfant. Asa cum am spus, in perioada apostolica si in perioada prigoanelor era de neconceput sa existe Biserica, fara simtamantul prezentei harului lui Dumnezeu. Dupa secularizare, asa cum trece sangele prin degete si nu ramane nimic, tot asa, am spune, a ramas pustie Biserica de prezenta sensibila a harului lui Dumnezeu. Era de neinteles pentru cei mai multi crestini ca ei sa fie madulare ale Bisericii lui Hristos fara harul Duhului Sfant. De aceea crestinii au facut ceea ce era nevoie sa faca, pentru a dobandi harul.

Astfel, au plecat unul dupa altul, unul inchizandu-se intr-o pestera, altul gasind o alta modalitate greu de inteles pentru oamenii din lume, numai ca sa dobandeasca harul lui Dumnezeu si sa-l pastreze. Cu adevarat, Dumnezeu le-a daruit din belsug harul Sau, le-a daruit cu generozitate, fara nici un pic de zgarcenie, tuturor acelora care au plecat in pustiu, asemenea fiarelor salbatice.

Mai tarziu, mai putin in spatiul bizantin, dar mai mult in Apus, cei responsabili in domeniu au incercat sa creeze un crestinism caruia sa-i puna pecetea desavarsirii si care sa se impace si cu lumea. Cultura apuseana, crestinismul apusean, reprezinta o astfel de incercare. Adica au spus ca Biserica este in lume, rolul ei este sa salveze lumea. Noi oamenii traim in lume, suntem membrii unei societati, si deci trebuie sa vedem cum putem sa traim crestineste in societatea noastra. Au incercat si au reusit, dand nastere unui crestinism secularizat. Acest curent a coborat apoi si in Rasarit.

Dar asa cum s-a constatat, nici in Apus si nici in Rasarit nu poate exista un astfel de crestinism. Biserica, fie ca intelegem sau nu, fie ca vrem sau nu, asa cum este acum amestecata cu lumea, este mai mult sau mai putin secularizata. Si orice am spune, intr-o atmosfera secularizata nu putem beneficia de harul lui Dumnezeu. Cel putin asa s-au dovedit lucrurile. Cel care doreste sa aiba harul lui Dumnezeu se strecoara, fuge din mediul obisnuit.

 

Crestinul, in relatia lui cu lumea, trebuie sa traiasca la fel ca in pustiu


Este posibil ca cineva sa fie un gentilom, un nobil, un om bun pe care societatea sa-l accepte, sa se bucure de el, sa-l iubeasca, dar aceasta nu inseamna ca este si un om duhovnicesc, ca simte harul Duhului Sfant. Pe de alta parte, daca cineva are calitati pe care societatea le recomanda, nu inseamna ca nu este posibil sa fie si om duhovnicesc in acelasi timp. Nu trebuie sa porti bocanci sau pantofi rupti ca sa ai Duh Sfant, sipoti fi si descult fara sa ai Duhul lui Dumnezeu.

Doresc sa accentuez faptul ca, daca omul nu fuge de duhul care a luat nastere in crestinismul occidental inca din perioada bizantina si post-bizantina, daca nu fuge de duhul acestei lumi caruia-i da culoare crestina si daca nu inceteaza sa-i acorde credit, nu este posibil sa devina om duhovnicesc. Nu pentru ca lumea ar fi rea in sine, ci pentru ca increzandu-se in ea si conferindu-i pecetea desavarsirii, este imposibil sa patrunda in zona duhovniceasca si sa simta viu in el harul lui Dumnezeu, dar asta nu inseamna insa ca toate aceste sunt neaparat ele insele piedici. Tot asa cum, daca cineva este indiferent fata de toate acestea sau le uraste, nu inseamna ca va primi, obligatoriu, Duhul Sfant. Duhul Sfant il va primi acela care se va hotari, in functie de constructia sa psihica, de caracter sau de societatea in care traieste, sa paraseasca duhul lumii acesteia, al mediului secularizat in care, vrand-nevrand, se afla si Biserica, sa se predea lui Dumnezeu si cu multa incredere, cu multa nadejde sa ceara har de la Dumnezeu. Iar Dumnezeu ii va da. Il va da chiar si unui om care nu a alergat in pustiu, ci traieste in mijlocul lumii. Numai ca relatia lui cu lumea trebuie sa fie ca si cum s-ar afla in pustiu. Daca nu este asa, nu va afla Duhul lui Dumnezeu, va fi un pic crestin, dar nu va fi un om duhovnicesc viu, adevarat, real.

 

 

Omul cel Adevarat

Crestinul adevarat este mai intai om adevarat   

 

Acela care hotaraste sa devina crestin adevarat, om duhovnicesc adevarat, fiu al lui Dumnezeu, va trebui sa aiba obligatoriu in vedere faptul ca trebuie sa devina mai intai om adevarat. Omul adevarat si crestinul nu sunt doua lucruri diferite. Imaginea care se vede in afara omului nu este nici onesta, nici integra. De aceea, omul trebuie sa aiba in vedere nu ceea ce face cu sine insusi, ci ceea ce va face Dumnezeu cu el.Omul poate fi civilizat, cultivat si ajutator celor din jur, fara sa insemne ca acestea fac din el un om adevarat, un crestin adevarat, un om duhovnicesc, copil al lui Dumnezeu.

Si in cazul in care omul nu intelege asta – un om care isi doreste sa devina crestin, care vrea sa se induhovniceasca – si isi pune o speranta, fie ea cat de mica, in propriile sale cunostinte, in cultura lui, in toate cele pe care le-a invatat in cadrul societatii de unde provine, nu se va induhovnici, nu va ajunge crestin adevarat. Si asta este un lucru bun, nu se poate spune ca e rau. Ceea ce are bun fiecare face bine atat lui cat si celorlalti. Dar vai de acela care va considera ca aceasta este viata duhovniceasca, care il califica pe el drept om duhovnicesc, drept om al lui Dumnezeu. Va ramane pentru totdeauna in afara a ceea ce inseamna viata duhovniceasca, viata noua pe care o da Dumnezeu. Lucrurile bune pe care le face sunt bune in sine, dar il impiedica si pe el sa devina, si pe Dumnezeu sa-l faca un om duhovnicesc adevarat, pentru ca se increde in ele.

 

Cu cata greutate vor deveni crestini, oameni adevarati, cei care…


Daca apuca cineva sa se amageasca cu o bruma de viata culturala sau sociala– in intelesul bun al cuvantului –, se va chinui foarte mult sa se descotoroseasca de ele si sa se hotarasca sa devina om duhovnicesc. Asa cum spune Domnul: „Cat de greu vor intra cei ce au averi in Imparatia lui Dumnezeu![2],  tot la fel putem spune si aici: „Cat de greu vor intra in Imparatia lui Dumnezeu, cat de greu vor deveni oameni duhovnicesti aceia care au o spoiala de viata culturala sau sociala?” La fel si educatia, cultura, invatatura, asemenea celorlalte pe care le consideram bune si care nu sunt rele in sine, insa atunci cand il sufoca pe om, cand se increde in ele si se amageste cu ele, omul nu poate crede cu adevarat in harul lui Dumnezeu, nu poate sa astepte interventia lui Dumnezeu, care-l va face om adevarat, crestin adevarat, om duhovnicesc.

Acesta este motivul pentru care, printre altele, acela care doreste sa devina om duhovnicesc, nu numai ca trebuie sa se lupte sa fie smerit, ci trebuie sa loveasca de pereti cu propriul sine.

 

Un strop daca am putea sa imprumutam din duhul,

din gandirea si din mentalitatea pustnicului!


Va voi spune ce facea un ascet din Sfantul Munte, care dupa cate se pare a devenit om adevarat, luminat si fericit, fara sa aiba prea multe cunostinte, fara prea multa carte. Strain, era roman. Nu mai este in viata. Era foarte sarac si mergea cand la o manastire, cand la alta si zicea: „Eu am venit. Daca ma alungati, un caine sunt si bine-mi faceti. Iar daca-mi dati ceea ce va cer tot bine este.” Adica nu-i era greu sa se considere pe sine caine: „Ei, si, unde o sa ma alungati? Caine sunt, un caine alungati!” Nu-i era deloc greu sa ia postura de caine, sa se considere un dobitoc, asa cum intalnim la Parintii niptici. De ce? Pentru ca stia bine – nu acumulase lucruri de care sa se impiedice –, invatase foarte bine ca omul dupa cadere este mai rau decat dobitoacele. De aceea nu-i era greu s-o spuna, nici nu-i pica rau sa i-o spuna altii, nici nu i se parea ciudat, nici nu se rascolea nimic inlauntrul sau, atunci cand auzea asa ceva. Invatase acest adevar, cunostea aceasta realitate, o traise si incetase sa creada in ceva al sau, orice ar fi fost acel ceva, incetase sa astepte ceva de la sine si se infatisase astfel in fata lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu a intampinat nici o dificultate in a-i darui harul Sau cu generozitate. Si harul l-a facut om adevarat.

Asta in timp ce unui om care traieste in societatea contemporana, unde se face atata caz de cultura, de educatie si celelalte, ii este foarte greu sa aiba despre sine parerea ascetului. Omul contemporan are grija sa nu se clatine inlauntrul sau atunci cand ceilalti il vad bine si are toata dispozitia sa accepte parerea buna a celorlalti despre sine. Astfel, usile sufletului sau raman inchise, iar harul lui Dumnezeu nu poate patrunde inlauntru ca sa-l transforme, ca sa-l sfinteasca.

Prin urmare, putem intelege cat de frumoase ar fi toate clipele vietii noastre – in lumea aceasta in care traim si in care avem oameni care ne vorbesc, unul  intr-un fel, altul in alt fel –, cat de bine, cat de usor, cat de duhovniceste am putea trai, daca am lua catusi de putin din duhul, din gandirea, din mentalitatea ascetului despre care vorbeam. Daca am putea accepta, cat de putin, ca suntem ca niste caini in fata lui Dumnezeu, in fata oamenilor si in imaginea pe care o avem despre noi insine. Iar cand ni se spune sau cand intelegem ca asa suntem, sa acceptam cu bucurie. Atunci vom scapa de multele suparari, de multele banuieli, de multele pareri, de multele amaraciuni. Omul adevarat se poate elibera de toate acestea, care-i sunt straine, care-l chinuie pe omul contemporan cultivat, pe omul plin de maniere al zilelor noastre si-l fac nefericit, ca si cum ar trai in iad. Cand omul are atitudinea pustnicului, se elibereaza de toate acestea, se izbaveste, iar ceea ce va ramane inlauntrul sau va fi harul lui Dumnezeu, care-l va face om adevarat si om duhovnicesc.

 

Ne vom convinge din experienta ca exista om adevarat


Oricat de greu ni s-ar parea, daca ne dorim catusi de putin sa devenim oameni ai lui Dumnezeu, trebuie sa ne hotaram sa luam aceasta atitudine. Iar daca ne hotaram, nu mai tarziu, ci chiar din secunda aceasta ne vom simti altfel printre oameni – printre ai nostri sau printre straini – si altfel vom duce greutatea vietii, chiar daca nu suntem in varful Atonului, ci aici, in pustiul lumii. Altfel vom trai, altfel vom simti si, incet-incet, va incolti inlauntrul nostru viata duhovniceasca, ceva nou se va naste acolo. Toate cele pe care le auzim sau le citim, vom incepe sa credem ca sunt adevarate, iar apoi din experienta ne vom asigura pe noi insine si pe ceilalti ca exista om adevarat, ca exista viata duhovniceasca adevarata pe care o daruieste Dumnezeu atunci cand omul ia atitudinea corecta fata de El.

Duhul cel lumesc nu este numai atunci cand cineva se imbraca la fel ca ceilalti sau mananca la fel ca ceilalti si asa mai departe, ci atunci cand pierde prezenta Duhului Sfant care-l trage in sus, dar el trage indarat cu dorintele sale spre imparatia de aici. Cand Duhul se pierde, omul devine lumesc.

 

Descriere

Autor: Arhim. Simeon KRAIOPOULOS

Traducere: Teodor Coman

Editura: Bizantina

An aparitie: 2014

Detalii

Coperta: --

Dimensiuni: --

Nr. pagini: --

Limba: Romana

Cod: 6422752001076

SUGESTII