Livrare gratuita la cumparaturi de peste 150 de lei

livrarile se fac oriunde in Romania

Bine ati venit!

Dogmatica ortodoxa

Mai multe poze

Dogmatica ortodoxa
21,19 RON

Disponibilitate: Nu este in stoc

Dogmatica ortodoxa, de Pr. prof. dr. George Remete - carti teologie academica Libraria Bizantina

 

Dumnezeirea lui Iisus Hristos, ca Fiu adevarat, propriu, al lui Dumnezeu Tatal este afirmata in mai multe locuri din Sf. Scriptura. Astfel, sunt clasice, in Vechiul Testament, textul din Psalmi 2,9: „Fiul Meu esti Tu, Eu astazi Te-am nascut” si psalmul 109,3: „Din pantece mai inainte de luceafar Te-am nascut!”.

          In Noul Testament, dumnezeirea si deci consubstantialitatea lui Iisus Hristos cu Dumnezeu-Tatal este formulata raspicat, fara echivoc. Astfel, la botezul Mantuitorului in Iordan, glasul Tatalui a marturisit: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, intru Care am binevoit” (Matei 3,17); aceeasi marturie, cu aceleasi cuvinte si cu adaosul „pe Acesta sa-L ascultati” a fost rostita si la Schimbarea la Fata pe muntele Tabor. La judecarea Sa in fata arhiereului Caiafa, Mantuitorul accepta conjurarea acestuia ca este Fiul lui Dumnezeu, recunoscand „Tu ai zis!” si este marturisit permanent, atat inainte cat si dupa Inviere de proprii Apostoli drept „Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Matei 16,16) si „Domn si Dumnezeu” (Ioan 20,28). Sf. Apostol Pavel spune ca „Dumnezeu S-a aratat in trup” (I Tim. 3,16) si ca „in El (in Hristos) locuieste trupeste toata plinatatea dumnezeirii” (Colos. 2,9). Iisus Hristos insusi a afirmat consubstantialitatea Sa cu Tatal, zicand: „Eu si Tatal Meu una suntem” (Ioan 10,30). In cartea Apocalipsei, Iisus Hristos este „Fiul Omului, … cu capul Lui si parul Lui albe ca lana alba si ca zapada si ochii Lui ca para focului” (Apoc. 1, 13-14), care se prezinta pe Sine insusi drept „Cel dintai si Cel de pe urma si Cel ce sunt viu. Am fost mort si iata sunt viu in vecii vecilor si am cheile mortilor si ale iadului” (Apocalipsa 1, 17-18). Acesta este temeiul biblic absolut.

          Este adevarat ca in Sf. Scriptura exista si texte care vorbesc despre o inegalitate a lui Iisus Hristos cu Dumnezeu-Tatal. El insusi a afirmat „Tatal este mai mare decat Mine” (Ioan 14,28) si „de ziua aceea (a Judecatii) nimeni nu stie, nici ingerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatal” (Matei 24,36). Este evident insa ca aceasta „inegalitate” se refera la deosebirea dintre persoana Tatalui care are numai fire divina si persoana Fiului care are doua firi iar firea umana este, evident, inferioara firii divine.

          De asemenea, intrucat invatatura Bisericii afirma ca Tatal este unicul principiu care naste pe Fiul si purcede pe Duhul, in Sfanta Treime, ar parea mintii omenesti o inegalitate. Intrucat insa Persoanele divine poseda simultan si deplin aceeasi fiinta divina si sunt realmente de aceeasi fiinta, evident ca orice inegalitate este exclusa.

          Dumnezeirea Fiului a fost marturisita constant si de Sfanta Traditie, prin simbolurile de credinta mai vechi (ca Simbolul Apostolic, Simbolurile Bisericilor din Ierusalim si Cezareea) si apoi formulata definitiv dogmatic in Sinoadele ecumenice, care au combatut cu argumentare teologica obiectiile ereticilor ce contestau dumnezeirea Fiului sau egalitatea cu Tatal.

          Despre dumnezeirea lui Iisus Hristos, Sf. Atanasie cel Mare spune ca este „Cuvantul netrupesc, nestricacios si nematerialnic al lui Dumnezeu (care, n.n.) vine in latura noastra, nefiind departe nici inainte. Caci nici o parte a zidirii nu a ramas goala de El. El le umple pe toate pretutindeni, fiind in acelasi timp impreuna cu Tatal Sau. Dar vine pogorandu-Se cu iubirea Sa de oameni si cu aratarea Sa” (Tratat despre intruparea Cuvantului, cap. II, p- 98-99). Iar Sf. Ioan Damaschin subliniaza imuabilitatea firii Lui divine, in actul intruparii: „Fiul Unul Nascut si Cuvantul lui Dumnezeu, cel care este in sanul lui Dumnezeu si al Tatalui, cel de o fiinta cu Tatal si cu Sfantul Duh, cel mai inainte de veci, cel fara de inceput, cel care era dintru inceput si era cu Dumnezeu si cu Tatal si era Dumnezeu si exista in chipul lui Dumnezeu, se pogoara aplecand cerurile, adica smerind fara sa se smereasca inaltimea lui cea nesmerita, se pogoara spre robii lui prin o pogorare inexprimabila si incomprehensibila” (Dogmatica, III,1, p. 96). Tot Sf. Ioan Damaschin pune in evidenta dumnezeirea lui Iisus Hristos si divinitatea unica a crestinismului prin faptul ca Intruparea lui Dumnezeu este, in cadrul fiintei si a rationalitatii evidente a lumii si in ordinea religioasa umana, „singurul lucru nou sub soare”: „Si fiind Dumnezeu desavarsit, se face om desavarsit si savarseste cea mai mare noutate din toate noutatile, singurul lucru nou sub soare” (Dogmatica, III,1, p. 96).

          Intruparea Fiului lui Dumnezeu a fost hotarata „in sfatul Sfintei Treimi, mai inainte de intemeierea lumii” (I Petru 1,20) pentru ca Dumnezeu prestia caderea omului in pacat si felul in care putea fi mantuit, insa motivul ei concret a fost necesitatea ridicarii si mantuirii omului. Sf. Ioan Gura de Aur spune ca „Hristos Mantuitorul, fiind Dumnezeu, a primit trupul nostru si S-a facut om nu in alt scop, ci numai pentru mantuirea neamului omenesc”, iar Fericitul Augustin formuleaza lapidar ca „Daca omul n-ar fi pierit, Fiul Omului n-ar fi venit”, tot el exclamand: „O, felix culpa Adami!”. Teoria Fericitului Augustin a fost reluata apoi de Duns Scotus.

          Cei mai multi Parinti rasariteni afirma cu tarie ca motivul Intruparii a fost mult mai cuprinzator si mai inalt si anume indumnezeirea omului, intentie existenta in planul vesnic al lui Dumnezeu dinainte de crearea lumii si mai presus de caderea in pacat. Cele doua motive sau explicatii ale Intruparii – apuseana si rasariteana - nu se contrazic ireductibil. Ele se pot concilia, in sensul ca motivul pacatului omenesc constituie cauza imediata dar aceasta se cuprinde in cauza cea mare, a indumnezeirii.

          Totusi, trebuie observat ca motivul indumnezeirii este nu numai mai maret, mai subtil, mai vrednic de Dumnezeu ci si mai cuprinzator, mai profund si mai organic. Astfel, deja in a 2-a jumatate a sec. II, Clement Alexandrinul scria ca „noi, insa, am fost inainte de intemeierea lumii (cf. Efeseni 1,4); noi, pentru ca trebuia sa existam in El, am fost nascuti mai inainte in Dumnezeu, noi, fapturile cuvantatoare ale Cuvantului dumnezeiesc, datorita Caruia suntem dintru inceput … Cuvantul Hristos este si cauza existentei noastre de odinioara dar si a bunei noastre existente, ca acum s-a aratat intre oameni insusi Cuvantul, singurul care este si una si alta – si Dumnezeu si om – cauza tuturor bunatatilor” (Protrepticul¸I,3). Iar Sf. Irineu de Lugdunum afirma transant ca motivul intruparii a fost indumnezeirea, zicand: „Verbum Dei, Jesum Christum Dominum nostrum, qui propter immensam suam dilectionem factus est quod sumus nos, uti nos perficeret esse quod est ipse” (Adversus haereses, liber V, praefatio, „Sources chretiennes”, nr. 153, p. 14). Avand deci o intreaga traditie in acest sens, Sf. Atanasie cel Mare, „teologul Intruparii”, a formulat apoi clasic acest motiv ontologic al Intruparii, indumnezeirea: „Caci El s-a intrupat, ca noi sa fim indumnezeiti; El s-a aratat pe Sine prin trup, ca noi sa primim cunostinta Tatalui; El a rabdat ocara noastra de la oameni, ca noi sa mostenim nestricaciunea” (Tratat despre intruparea Cuvantului¸ LIV, p. 151).

          Sf. Grigorie de Nazianz arata motivul indumnezeirii ca necesar, intrucat nu este altceva decat reversul sau continuarea creatiei: „Caci insotindu-se cu trupul prin mijlocirea mintii, s-a facut omul de jos Dumnezeu, fiindca s-a imbibat cu Dumnezeu si s-a facut unul, cel superior biruind, ca sa ma fac atata Dumnezeu, cat Acela s-a facut om” (Cuvantari teologice, III, 19, p. 67). Teologia motivului Intruparii ca indumnezeire a fost dusa apoi la apogeu de Sf. Maxim Marturisitorul, intr-o patrundere unica, exceptionala, nemaiajunsa. Dupa ce repeta ideea predecesorilor, afirmand si el ca „pentru aceea s-a facut Fiu al Omului, si Om Dumnezeu-Cuvantul, Fiul lui Dumnezeu-Tatal, ca sa faca dumnezei si fii ai lui Dumnezeu pe oameni” (Capetele gnostice, II, 25, „Filocalia” 2, p. 175), el dezvolta viziunea grandioasa a intregii existente in care creatia Intruparea si indumnezeirea sunt destinul final aflat insa dintru inceput in planul tainic al Sf. Treimi. Intruparea ca indumnezeire arata ca omul este nu numai creatia superioara a lui Dumnezeu ci si tinta si apogeul lumii, prin Hristos, Omul deplin: „Cel ce a dat fiinta intregii zidiri vazute si nevazute numai cu puterea vointei Lui, a avut inainte de toti vecii, deci inainte si de facerea lumii, un plan prea bun si negrait in legatura cu ea. Iar aceasta a fost ca sa se impreuna El insusi, fara schimbare, cu firea oamenilor, prin unirea adevarata intr-un ipostas si sa uneasca cu Sine in chip neschimbat firea omeneasca. Aceasta pentru ca El sa devina om, precum numai El a stiut, iar pe om sa-l faca Dumnezeu prin unire cu sine. In acest scop a impartit veacurile cu intelepciune randuindu-le pe unele pentru lucrarea prin care s-a facut pe sine om, iar pe altele pentru lucrarea prin care face pe om Dumnezeu” (Raspunsuri catre Talasie¸22, „Filocalia” 3, p. 69).

 

 

 

Descriere

Autor: Pr. prof. dr. George Remete

Traducere: --

Editura: Reintregirea

An aparitie: 2007

Detalii

Coperta: --

Dimensiuni: --

Nr. pagini: --

Limba: Romana

Cod: 978-973-99465-3-7

SUGESTII