Livrare gratuita la cumparaturi de peste 150 de lei

livrarile se fac oriunde in Romania

Bine ati venit!

Despre Fericiri

Mai multe poze

Despre Fericiri
11,56 RON
Sau

Disponibilitate: In stoc

Despre Fericiri, de Sfantul Grigorie al Nyssei - carti Sfintii Parinti Libraria Bizantina

 

„Vazand multimile, Iisus S-a suit in munte, si asezandu-se, ucenicii Lui au venit la El. Si deschizandu-si gura, ii invata zicand: Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este imparatia cerurilor.”

Sfantul Grigorie distinge doua bogatii, „una vrednica de nazuit si una vrednica de osandit”, si doua saracii, „una vrednica de lepadat si una care ne fericeste”. Plecand de aici, saracia cu duhul, cea care fericeste, este a celui ce „saraceste cu voia de cele cugetate ca rele si nu aduna in vistieriile lui nimic din giuvaerurile diavolesti, ci arde cu duhul si prin aceasta isi aduna saracia de pacate” (p. 14). Saracia cu duhul este identificata cu „smerita cugetare de bunavoie”, prin care omul imbraca chipul (smereniei) lui Dumnezeu, caci daca Dumnezeu e neajuns prin fire, „smerenia Lui”, a Celui ce „a saracit pentru noi, ca noi sa ne imbogatim din saracia Lui” (2, Cor. 8, 9) este „inrudita si potrivita noua” (p. 15). Este suficient sa avem in vedere cele doua margini ale vietii pentru a ne da seama, arata sfantul Grigorie, de faptul ca omul nu e stapan pe viata sa si a opri alunecarea in patima mandriei, cea care ne impiedica de la aflarea primei fericiri. 

„Fericiti cei blanzi, ca aceia vor mosteni pamantul”

Infatisand fericirile ca pe o scara duhovniceasca, sfantul Grigorie de Nyssa arata ca dupa dobandirea nadejdii cerurilor, Hristos ne calauzeste spre „pamantul celor vii, in care nu a intrat moartea” (p. 26), „cugetat mai presus de ceruri” (p. 27), in care intram prin „blandete”. Ea opreste rapida „alunecare spre pacat” si „aplecare a firii spre rau” (p. 29), „linistea in acestea” fiind „marturie a miscarii spre cele de sus” (p. 30). 
Blandetea inseamna „a nu fi luat, ca un torent ce se rostogoleste in vale, de pornirea patimii”, ci de „a se impotrivi barbateste acestei miscari” si a se strange in sine prin ratiune, „retinand ca un frau pornirile”, nelasand „sufletul sa fie dus in neoranduiala” (p. 32). Parintele Staniloae explica faptul ca „ratiunea adevarata a noastra tine seama de ratiunea unitara a fiintei noastre si nu lasa ratiunile partiale sa se destrame” (p. 32, n. 33). Cei blanzi vor mosteni „pamantul ceresc, in Hristos Iisus” (p. 34).

„Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia”

Sunt doua feluri de intristare, cea lumeasca, al carei rod e moartea, si cea dupa Dumnezeu, „care lucreaza celor intristati mantuire prin pocainta” (p. 36). La randul sau, plansul este indoit: cel pentru pacat, care vine din pocainta si cel care vine din dorul continuu dupa cele dumnezeiesti, plansul fiind o „simtire dureroasa” a sufletului „pricinuita de lipsa celor dorite” (p. 38), a celor ce ne implinesc. „In plans”, arata parintele Staniloae, „se manifesta setea omului dupa implinirea in infinitul personal, sau in Dumnezeu” (p. 39), dar este si „un plans al intalnirii cu cel iubit” (p. 39, n. 39). Plansul fericit se naste din cunostinta binelui, de care se simte despartit cel ce a reusit sa-l vada cu adevarat si a cunoscut saracia firii omenesti (p. 41). Spaland ochii sufletului, plansul dupa Dumnezeu nu lasa sa se scufunde mintea in amagirile si bolile vietii actuale, fiind numit fericit „pentru ca este urmat de mangaiere” (p. 48), care „vine din impartasirea de Mangaietorul” (p. 50). „Caci numai cel ce cauta cu tarie pe Cel dorit, a spus Sfantul Grigorie mai inainte, adica il doreste plangand pentru ca nu-L are o data ce a cazut de la El, Il va avea. Tocmai plansul il ajuta, pentru ca in el se descopera un dor si o deschidere spre El”, arata parintele Staniloae. Nevointele duhovnicesti, intristarea dupa Dumnezeu, detasarea de placerile lumii si plansul, avand ca scop intrarea in comuniune cu Dumnezeu, continua el, sunt o „adevarata liturghie” sau „jertfa vie” adusa lui Dumnezeu”, o „liturghie a crucii, dupa asemanarea celei a lui Hristos si din puterea ei” (p. 50, n. 57). 

„Fericiti cei ce flamanzesc si insetoseaza de dreptate, ca aceia se vor satura”

Prin flamanzirea si insetarea de dreptate se curateste sufletul spre a castiga „pofta fericita de o altfel de mancare si o altfel de bautura” (p. 51). Este vorba despre „dreptatea de care se bucura cel ce o doreste, prin fagaduinta” (p. 56). Domnul, Care ne izbaveste de ispite, nu scoate din fire foamea, arata sfantul Grigorie, ci alunga numai adaosul intrat in fire „din sfatul vrajmasului”, lasand firea sa se ingrijeasca de sine in granitele ei (p. 59). Foamea exprima interdependenta intre ratiunea umana si ratiunile lucrurilor, care trimite spre Logosul suprem, mancarea omului duhovnicesc fiind a face voia lui Dumnezeu si „orice cuvant sau ratiune infiintata prin Ratiunea sau Cuvantul dumnezeiesc”, sau, cu alte cuvinte, „viata noastra predata lui Dumnezeu” (Pr. Staniloae, pp. 60-61, n. 69, 70, 71). Cu alte cuvinte, talcuieste sfantul Grigorie cuvantul Domnului, „sa nu ne ocupam pofta noastra cu nimic care nu duce pe cei ce se sarguiesc la vreun capat, ramanandu-le sarguinta desarta si fara rost” (p. 68). Flamanzirea de mantuire si insetarea de voia dumnezeiasca sunt, in ultima instanta, o flamanzire si insetare dupa unirea cu Hristos, arata Sfantul Grigorie de Nyssa, iar parintele Staniloae adauga ca „acestea se aplica si Sfintei Impartasiri cu Trupul si Sangele Domnului” (p. 62, n. 73). Saturarea ce urmeaza flamanzirii de neprihanire, continua sfantul Grigorie, nu pricinuieste, ca in cazul celei lumesti, „oprirea dorintei, ci intarirea ei; astfel amandoua cresc una prin alta. Caci poftirii virtutii ii urmeaza dobandirea a ceea ce pofteste si binele salasluit inauntru aduce cu sine o bucurie neincetata in suflet” (p. 69). Iar adevarata virtute este „binele neamestecat cu raul” si este „Dumnezeu-Cuvantul, virtutea care a acoperit cerurile, cum zice Avacum”, (p. 71).

„Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui”

Fericirea de a fi milostiv trimite spre iubirea fata de semen si compatimirea lui, spune sfantul Grigorie, mila fiind „intristarea de bunavoie pentru necazurile straine” (p. 75) impreunata cu o „intarire a simtirii iubitoare” (p. 76), sau „maica bunavointei, a iubirii, arvuna, legatura oricarei simtiri prietenesti” (p. 77). Mila, „simtire de impreuna-patimire”, il face pe om asemenea lui Dumnezeu, si mila divina se revarsa din insasi inima celui milostiv. Comentand spusele sfantului Grigorie, parintele Staniloae remarca caracterul dialogic, interactiv, al milei, ca „intalnire intre simtirea celui ce miluieste si simtirea celui miluit”. Revarsarea reciproca a simtirilor una intr-alta este unita cu revarsarea milei lui Dumnezeu, caci „unirea intre mine si tine tine si pe Dumnezeu intre noi prin iubire. Numai comuniunea dialogica imi da bucurie” (p. 82, n. 99). Cel ce se cunoaste pe sine, „cum a fost inainte si cum e acum”, „nu va inceta niciodata sa aiba mila, iar acestei simtiri a sufletului ii va urma, dupa dreptate, si mila dumnezeiasca” (p. 84), caci prin judecata pe care o face asupra aproapelui simtirea omului da o hotarare asupra propriei fiinte (p. 85). De aceea, mila este o „arvuna a fericirii viitoare” (p. 86, n. 103), omul purtand in sine „pecetile imprimate in altii” (p. 88, n. 104). 

„Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu”

Curatia cu inima, legata fiind de vederea lui Dumnezeu, „Cel pe care nici un om nu L-a vazut, nici nu poate ca sa-L vada” (I Tim. 6, 16), este un fapt mai presus de intelegere. Viata vesnica sta in a-L vedea omul pe Dumnezeu, pe Care nu poate sa-L vada. Spre lamurire, sfantul Grigorie face distinctia intre fiinta si lucrarile lui Dumnezeu, intelegand prin vederea lui Dumnezeu nu vederea sau cunoasterea fiintei lui Dumnezeu ci, pe de o parte, cunoasterea Lui din lucrarile in care isi manifesta prezenta, iar pe de alta „a avea in sine pe Dumnezeu” si Imparatia Sa. Astfel, putem vorbi de o vedere (prin oglindire) iconica: „cel ce si-a curatit inima de toata zidirea si simtirea patimasa vede in frumusetea sa chipul firii dumnezeiesti” (p. 97). Altfel spus, stergand, prin ingrijirea de viata proprie, „intinaciunea asezata pe inima, iti va straluci din nou frumusetea cea in chipul dumnezeiesc” (p. 98), „darul chipului”, caci omul, „privind la curatia sa, vede in chip modelul (arhetipul)” (p. 99) si se uneste cu El prin curatia vietii (p. 102). Iar curatia cu inima priveste atat faptele cat si gandurile, presupunand „a scoate pacatul din insasi voia de a-l face” (p. 102), caci „viata in pacat se face chipul fetei vrajmasului” si „masca vicleana”, iar lepadarea ei conduce la fericirea intiparirii in noi a chipului dumnezeiesc (p. 104).

„Fericiti facatorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”

Fericirea de a te face fiu al lui Dumnezeu este asemanata cu o Sfanta Sfintelor a Muntelui Fericirilor. „Caci daca a vedea pe Dumnezeu e un bine care nu poate fi intrecut de nimic, a se face fiul lui Dumnezeu e, numaidecat, mai presus de orice fericire” (p. 106). Este un dar mai presus de fire al lui Dumnezeu, despre Care cuvantul poate spune „cat poate incapea in mine, nu cat este Cel pe care il arata” (p. 207). Astfel, facatorul de pace este „incununat cu harul infierii”; este „ridicat peste firea lui, e facut din muritor nemuritor, din intinat neintinat, din trecator, vesnic, si peste tot, din om, dumnezeu” (pp. 108-109). „Facatorul de pace este cel ce da pace altuia”, insa n-ar putea-o impartasi altuia „daca n-ar avea-o el insusi”. Pacea, „impreuna-simtire iubitoare indreptata spre cei de aceeasi fire” (p. 112), este un dar atat de mare, incat cel ce se bucura de ea nu o are numai el, ci imparte „din belsugul prisositor si celor ce nu o au” (p. 111). „Precum inceteaza boala cand intra sanatatea si se mistuie intunericul cand apare lumina”, pacea (isihia) destrama, prin ivirea ei, „toate patimile ce se nasc din starea potrivnica” (p. 112), „alungand cele rele din firea omeneasca si sadind in locul lor comuniunea in cele bune” (p. 117). In felul acesta, facatorii de pace se fac „urmatori ai lui Dumnezeu”, restabilind armonia firii create atat la nivel personal (prin faptul de a „conduce „razboiul dintre trup si duh din sine la o armonie pasnica”, unindu-le in bine o data cu implinirea poruncilor lui Dumnezeu), cat si in afara, ca refacere a „legaturii dragostei”, a „dialogului simfonic in bine” (p. 118, n. 131). 

„Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca a acelora este imparatia cerurilor”

Ultimul capitol al scrierii trateaza despre fericirea celor „prigoniti pentru dreptate”, „goniti pentru Domnul” (p. 122). Acestia, arata sfantul Grigorie, „sunt cei ce strabat drumul marturiei, in luptele pentru dreapta credinta, fiind goniti, dar neajunsi (neprinsi)” (idem), gonirea din partea raului facandu-se prilej al instrainarii de el si „pricina a staruirii si inaintarii in bine” (idem). „Fericit cu adevarat”, adauga sfantul Grigorie, „este cel ce se foloseste de vrajmas ca de un ajutor in inaintarea spre bine” (p. 123). Prin aceasta, Domnul ne vesteste dinainte „sfarsitul luptei, ca prin nadejdea Imparatiei sa se biruiasca cu usurinta simtirea trecatoare a durerilor” (p. 124). Patimirile pentru dreptate se fac „mijloace curatitoare de pacate, ca sa nu mai ramana in inima nici o urma de placere [desarta] intiparita in ea” (p. 127), simtirea ascutita a durerii stergand din suflet intiparirile placerii lumesti. In acest fel omul iese din conditionarile pacatului, regasind chipul libertatii, care este dupa sfantul Grigorie stapanirea de sine. Caci „cel ce face pacatul este rob pacatului” (Ioan, 8, 34) si „cel strain de pacat e stapan pe sine, iar propriu Imparatiei este sa fie de-sine-stapanitoare si nestapanita de nimic” (p. 128). Cei uniti cu Dumnezeu, arata parintele Staniloae, „respira in libertatea neamenintata si nestramtorata a lui Dumnezeu, liberi de orice patima” (p. 128, n. 138); aceasta este libertatea duhului, libertatea in iubire, libertate a voii statornicite in bine. 

Cuvant final

Sfantul Grigorie de Nyssa ne pune inainte Fericirile ca pe o scara. O scara ce uneste cerul cu pamantul. El accentueaza faptul ca firea creata e pecetluita de chipul puterii creatoare dumnezeiesti, si astfel are in vistieria sa binele. Potentele de chip se actualizeaza, arata parintele Staniloae, prin impreuna-lucrarea cu Dumnezeu. Asimilarea darurilor divine inseamna in acelasi timp o crestere in unirea cu Dumnezeu, astfel incat „impartasirea de Fericiri nu e nimic altceva decat impartasirea de dumnezeire, spre care ne urca pe noi Domnul prin cele spuse” (p. 73). Trupul virtutilor Il are ca sursa de viata si miscare, dupa cum spune sfantul Maxim Marturisitorul, pe Insusi Hristos. Fericirile sunt, in ultima instanta, una cu fericirea de a-L cunoaste pe Dumnezeu si a ne iubi unii pe altii cu iubirea cu care Domnul ne iubeste.

Florin Caragiu

(text aparut in revista "Sinapsa", nr. 6/2010, pp. 97-100)

Sursa: http://florincaragiu.blogspot.ro/2010/07/recenzie-la-sfantul-grigorie-de-nyssa.html 

Descriere

Autor: Sfantul Grigorie al Nyssei

Traducere: --

Editura: Institutul Biblic

An aparitie: 2009

Detalii

Coperta: --

Dimensiuni: --

Nr. pagini: --

Limba: Romana

Cod: 978-973-616-135-3

SUGESTII