• Daruind vei dobindi. Cuvinte de credinta, N. Steinhardt
    Daruind vei dobindi. Cuvinte de credinta, N. Steinhardt

    Daruind vei dobindi. Cuvinte de credinta, N. Steinhardt ...

Cod produs: CTS-561

Daruind vei dobindi. Cuvinte de credinta, N. Steinhardt

Autor: N. Steinhardt

Daruind vei dobindi. Cuvinte de credinta, de N. Steinhardt - Editura Polirom Editie ingrijita, note, studiu introductiv si referinte critice de Stefan Iloaie Repere biobibliografice de Virgi...

Pret: 57,75 lei

Cantitate:

Daruind vei dobindi. Cuvinte de credinta, de N. Steinhardt - Editura Polirom

Editie ingrijita, note, studiu introductiv si referinte critice de Stefan Iloaie Repere biobibliografice de Virgil Bulat Indici de Macarie Motogna

Volumul contine CD audio cu Predica la Duminica Ortodoxiei

Volumul reprezinta o sinteza a textelor si a gindirii teologice ale lui Steinhardt, dar si o incununare a tuturor scrierilor cunoscutului critic si eseist increstinat in inchisoarea de la Jilava si calugarit la Manastirea Rohia din Maramures.

„Volumul de cuvintari al parintelui Nicolae Delarohia (N. Steinhardt) reprezinta o sinteza a textelor si a gindirii sale teologice, dar si o incununare a tuturor scrierilor cunoscutului critic si eseist increstinat in inchisoarea de la Jilava si calugarit la Manastirea Rohia din Maramures. Cuvintarile parintelui Nicolae sint mai mult decit predici sau omilii in sensul propriu al termenilor. Nu doar stilul, ci mai ales continutul, tipul de abordare, incursiunile in alte domenii, exemplele din diferite discipline, citatele din cei mai diversi autori fac din ele ceea ce specialistii au numit «eseu teologic».

Desi intocmite si scrise fragmentar, la distante mari de timp una de alta, cuvintele de credinta alcatuiesc un mozaic tematic bogat si isi regasesc unitatea in intentia de construire a unui indrumar teoretic, dar mai ales practic al crestinului autentic si neidealizat, sincer si nefatarnic, atent cu sine, dar si cu ceilalti.”(Stefan Iloaie) N. STEINHARDT (Monahul de la Rohia) - DARUIND VEI DOBANDI - CUVINTE DE CREDINTA Manastirea Rohia - POLIROM, 2008

Cuvant inainte Textele acestei cartulii - cu exceptia "Crezului ortodox", a "Reflectiilor calugaresti" si "Taberei Magura" - sunt predici. Nu au fost stilizate ori revizuite ori revizuite. Contin drept aceea multe repetari, teme recurente si obsesii stilistice. Sau dezvaluie manii cogitative, saracie lexicala si metaforica, un camp informational restrans. Cu atat mai bine: il descopera pe autor (predicator) in toata slabiciunea lui psihica, mintala si culturala, predicile devenind ceea ce trebuie de fapt sa fie, o marturisire publica si un dialog cu ascultatorii, iar nu o trufasa, pedanta, sclivisita dojana sau invatatura triumfalista.

Predicatorul si enoriasii pasesc impreuna - dibuind, revenind, staruind, pricepand anevoie, minunandu-se - catre Hristos. N.S. Femeia canaaneanca Etapele teribilului examen caruia Domnul o supune pe din tinutul Tirului si si al Sidonului se enumera precum urmeaza: Prima: neluarea in seama, ignorarea. Ea ii tine calea, topita de nefericire, striga si-l implora: El insa nu-i raspunde nici un cuvant. O nesocoteste, o dispretuieste, ba se poate spune ca o si batjocoreste, caci ce jignire e mai crunta decat a vorbi cuiva si a nu primi raspuns, nici macar adresandu-ti-se un cuvant de suparare ori facandu-ti-se o dojana?

Tacerea aceasta de gheata si departari, e mai rea decat sudalma si ustura mai cumplit decat insulta. A doua: respingerea interventiei mult iubitilor Sai ucenici. Apostolii Domnului, ucenicii, credinciosii, apropiatii Sai, aceia pe care ii asigura ca lor li s-a dat sa cunoasca tainele Imparatiei cerurilor; ai caror ochi vad si ale caror urechi aud ceea ce ar fi vrut sa auda - si n-au vazut, n-au auzit - multi drepti, prooroci si imparati; carora li s-au cheile Imparatiei cerurilor si puterea de a lega si dezlega pe pamant; care , [atunci] cand Fiul Omului va sedea pe tronul slavei Sale, vor sedea si ei pe douasprezece tronuri judecand cele douasprezece semintii ale lui Israel; pe care-i numeste "mama si fratii Mei" si-i incredinteaza ca vor manca si bea la masa imparateasca; pe care nu sovaie a-i socoti fii si prieteni ai Sai, intervin in zadar pentru cananeeanca.

Ei se roaga, iar Domnul nu-i asculta, desi altadata graise cu a Sa gura: "Pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afara". Interventia batranilor lui Israel in sprijinul sutasului roman este luata in considerare, dar a ucenicilor pentru cananeeanca nu! A treia: declinarea de competenta. Cuvintele: "Nu sunt trimis decat catre oile pierdute ale casei lui Israel" (de altfel contrazise de "Mai am si alte oi care nu sunt din staulul acesta") constituie ceea ce in limbaj juridic se numeste declinare de competenta si totodata singurul caz din tot cuprinsul Evangheliilor unde Domnul Se arata procedurist. El, care a pus Duhul deasupra literei, El, Care a proclamat subrezenia formelor si le-a defaimat cu putere, Care pe farisei indeosebi i-a mustrat pentru ca acorda preeminenta exteriorului in raport cu interiorul si nu curata partea dinauntru a paharului si blidului, ci numai pe cea din afara, pentru ca se aseamana cu mormintele frumos varuite pe dinafara, dar inauntru sunt pline de oase si necuratie, pentru ca asadar asaza fata mai presus de continut si gestica mai inainte de inima, El, Care mereu a invatat ca esentiala e substanta, El - de data aceasta - canaanencei ii opune o exceptie strict procedurala si de forma: cazul Tau nu intra in atributiile Mele. Ca si cum ar fi spus: duca-se petitionara la alt ghiseu, aici nu are ce cauta.

E in acest legalism, in aceasta interpretare literala a legii, in uscaciunea si asprimea acestui raspuns procedurist ceva nu numai cu totul lipsit de seaman in referatul evanghelic, ci si cu desavarsire contrar duhului hristic si reactiei constante a Domnului in prezenta relatiei dintre forma si fond. A patra: insulta, jignirea, ocara. Dupa ce - cu vorbe ca de gheata - si-a declinat competenta, Iisus trece la insulte directe, la ofense grele si la cinica zeflemisire, El, Care stabilise ca oricine se manie pe fratele sau vrednic va fi de osanda si cine va zice fratelui sau "raca" vrednic va fi de judecata sinedriului, iar cine-i va zice "nebunule" vrednic va fi de gheena focului, El, o apostrofeaza pe canaaneanca si-i azvarle proverbul cu painea ce nu se cuvine a fi data cainilor, altfel spus, facandu-i pe solicitanta si pe ai Sai caini, iar pe ea personal - consecvent celei mai elementare logici - o defineste catea.

Atat de singular si disonant si uimitor e acest episod in viata pamanteasca a Mantuitorului, atat de ciudata scena (in total contrast cu spiritul evanghelic), incat nu le putem intelege si interpreta decat ca reprezentand etapele unui examen, unei probe, unei incercari. Nu Domnul milei Care n-a venit ca sa judece lumea, ci sa o mantuiasca ii vorbeste canaanencei, ci savarsitorul unei experiente de punere la incercare a unei credinte si a unui caracter. Iar candidata cum dovedeste ca a trecut proba, prin ce-si castiga exceptionalele calificative si premiul ce i se acorda? a) Prin credinta. Ea, pagana, straina, vine cu deplina incredere la Hristos si nici o clipa - in toata vremea crescandelor greutati ale examenului - nu se indoieste, nu se supara, nu cedeaza ispitei de a renunta sa mai ceara, ori imboldului de a se indeparta si a-si cauta de treaba, nu manifesta o cat de mica slabiciune. b) Prin dezinteresare.

Nu cere pentru ea, cere pentru fiica ei. c) Prin curaj. Curajul de a revendica, acolo, pe pamant canaanean, ajutorul unui iudeu. Apoi curajul de a rezista afronturilor, insultelor ce i se aduc in public. In sfarsit, curajul (ori indrazneala) nu numai de a cere, ci si de a striga. d) Prin staruinta. Canaaneanca persevereaza, nu se da batuta, pare a cunoaste parabola judecatorului nedrept. (Ba si mai mult: a sti ca judecatorul acesta nu-i nedrept, ci numai exigent. Ne este poate ingaduit a presupune ca a intuit sfantul "joc" al Domnului.) e) Prin buna-cuviinta, impecabila politete si nedezmintita eleganta.

Nu-i luata in seama, e respinsa, e alungata, e bruftuita, e insultata, e facuta de ras si ocara - si-si pastreaza totusi neintrerupt calmul, nu inceteaza a se purta si a raspunde cu cea mai desavarsita cuviinta. I se inchina Domnului, I se arunca la picioarele Lui, zice: Doamne, ajuta-ma, iar invocarii dispretuitorului, atrocelui, nemilosului proverb cu painea rezervata copiilor si tagaduita cainilor ce replica ii da? Il neaga cumva ori protesteaza ori ii denunta cruzimea ori il discuta (cum ar fi putut prea bine - chiar in limitele politetii - face)? Nu, catusi de putin. Il confirma; zice: Da, Doamne. f) Prin smerenie. Incuviintand cu Da, Doamne afirmatia Domnului,canaaneanca da dovada si de mare smerenie, deoarece se recunoaste a fi nu mai putin nevrednica de mila Sa decat un biet animal (socotit de popoarele orientale ca spurcat). g) Prin inteligenta.

Printr-o mare si iscusita inteligenta si un raspuns pe cat de neasteptat, pe atat de extraordinar si de abil si care pe Domnul - iubitor de vorbire mintoasa - trebuie sa-L fi incantat. (A nu se pierde din vedere ca Domnul, in repetate randuri, nu a dispretuit folosirea desteptaciunii si ratiunii omenesti: raspunsul dat in problema dajdiei, in cazul femeii surprinse in adulter, in al femeii succesiv maritate cu sapte frati ori in formularea intrebarii cu privire la natura botezului practicat de Inaintemergatorul Ioan. De fiecare data Domnul raspunde ori intreaba cu acea superioara iscusinta a mintii, care-i pune in deruta pe cei ce venisera sa-L ispiteasca.)

Asa si canaaneanca: politicoasa, supusa, smerita, dar si stralucit de inteligenta, pricepandu-se a raspunde prompt si ingenios! Si intelept! ( E in raspunsul ei un amestec de sfatosenie, agerime si subtilitate care farmeca si biruie.) De aceea si trece examenul cu brio si ia o nota peste calificarea maxima, ia - cum ar veni - zece plus. Se alege - doar ea, numai ea -, din toti si toate carora Iisus le-a facut o minune pentru ca L-au rugat si au crezut in El, se alege, ea singura, cu apelativul "O, femeie!".

Vocativul acesta exclamativ e absolut unic in Evanghelii. Tot unic este si adjectivul mare din sintagma mare este credinta ta. Nimanui altcuiva nu-i spune Domnul: mare este credinta ta. Si tot nimeni nu se invredniceste de cinstitoarea, aleasa, suprema invoire: fie tie dupa cum voiesti. Nu (ca celorlalti) "dupa credinta ta", ci "dupa cum voiesti". E o nuanta care nu ne poate scapa. Rezultatul, fireste, e acelasi in toate cazurile. Aprecierea, de asemenea. Dar modul de exprimare e diferit - si nu se cade a nu fi luat aminte.

Canaanencei i se acorda har peste har, se vede limpede ca Examinatorul, dupa ce a caznit-o, doreste acum sa o copleseasca; si o cinsteste cum stie El, clatinat si indesat, din belsug si din preaplin, boiereste, imparateste. Canaaneanca e rasplatita in conformitate si proportional cu greutatea examenului la care a fost supusa si potrivit calitatii raspunsurilor date. Domnul pare sa fi voit sa-i spuna. Aferim! asa te-am vrut! Iar neobisnuita asprime, ba si incrancenare a Domnului asa, numai asa (desigur) se explica: prin hotararea de a [o] harazi pe canaaneanca unui examen de grad inalt. Fericita canaaneanca! A luat premiul intai cu cununa de la Invatatorul.

Care pe multi i-a miluit, pe cativa i-a si laudat, dar numai ei i S-a decsoperit ca un examinator mai intai fara mila, iar apoi fara rezerve in distribuirea elogiilor. Bine este a deduce din pilda aceasta ca, dintre insusirile placute Domnului, I-au starnit bucuria si admiratia: credinta, dezinteresarea, curajul, staruinta, buna-cuviinta, smerenia si inteligenta. Credinta, dezinteresarea, staruinta, smerenia le stim indeobste ca necesare si bine-venite. Dar cazul canaanencei ne arata si dovedeste ca tot atat de puternice si de pretioase sunt calitatile mai putin accentuate de comentatori: curajul, politetea, inteligenta.

Domnul ii iubeste pe credinciosi, pe altruisti, pe staruitori. Si nu mai putin pe curajosi, pe cuviinciosi, pe inteligenti. Frica, obraznicia si prostia nu-s placute lui Hristos. Canaaneanca - lipsita de aceste urate insusiri - ne-o spune deslusit. Osebitul ei succes la exceptionalul examen semnifica biruinta unor virtuti crestine, de noi nu indeajuns proslavite. Fie ca raspunsul pe care-l vom da la sfarsitul mai lungului examence este viata fiecaruia dintre noi sa ne invredniceasca si el, nu, desigur, de mentiunea "magna cum laudae" obtinuta de femeia canaaneanca, insa macar de nota de treceresau poate chiar, din mila Judecatorului, de o nota buna! Timpul smochinelor Domnul asadar urca de la Betania spre cetatea Ierusalimului. In ajun, potrivit Evangheliei lui Matei, alungase din templu pe cei care vindeau si cumparau, rasturnase mesele schimbatorilor de bani si scaunele celor ce faceau negot cu porumbei.

Conform referatului evanghelistului Marcu, scena izgonirii din templu s-a produs ulterior episodului cu smochinul neroditor. Oricum ar fi, Il aflam pe Hristos in momente de mare tensiune si efrevescenta, a doua zi dupa intrarea triumfala in Ierusalim, dupa sau in ajunul curatirii templului de "talhari", in preajma tragicului deznodamant al misiunii Sale pamantesti Starea aceasta de spirit - inclestata si nezabavnica - pare sa o fi avut in vedere proorocul Isaia: "S-a imbracat cu dreptatea ca si cu o platosa si a pus pe capul sau coiful izbavirii; S-a imbracat cu razbunarea ca si cu o haina si S-a infasurat in ravna Sa ca si intr-o mantie" si "Priveam in jur: nici un ajutor!

Ma cuprindea mirarea: nici un sprijin! Atunci bratul Meu M-a ajutat si urgia Mea sprijin Mi-a fost". Maneca deci dimineata din Betania si, pe drum, flamanzeste. Si vede, fiind inca departe, un smochin infrunzit. Se indreapta intr-acolo gandind, nadajduind ca va gasi si roade. Dar Il asteapta o dezamagire (de nu adeverirea unei aprehensiuni, caci nu se putea sa nu stie ca "nu era timpul smochinelor"). Pomul, intr-adevar, nu-L imbie (de suntem abilitati a recurge la un verb atat de cordial) decat cu frunze; fructe nu-s si nici ca puteau fi. Suparat, ca niciodata, Domnul blestema pomul: in veac sa nu mai faca rod si nimanui sa nu-i mai fie de folos! Ceea ce s-a si petrecut, smochinul degraba uscandu-se din radacini. Ce se poate infatisa mai nedrept, mai nemilos, mai strigator la cer?

A oropsi si usca un biet copac intru totul nevinovat! Nevinovat, desigur, dat fiind ca textul insusi recunoaste ca "nu era timpul smochinelor". Daca nu era timpul menit rodirii, de ce sa fi fost osandit smochinul?, rationeaza cugetul simplu si curat al omului de bun-simt, fie el necredincios sau si credincios. Ii uneste aici si acum pe amandoi - comuna impotrivire a insului normal in fata unui act de vadita inechitate; si cine s-ar incumeta sa-i contrazica? Speta apare atat de sobra si de limpede: e o nedreptate, o icnire a maniei, nu avem cum a o tagadui, a o camufla. Se intampla insa cu pilda smochinului ceea ce are loc si in alte domenii, in numeroase alte cazuri: faptele sunt judecate pe baza unor premise si principii juste, insa nedeosebitoare de situatii diferite prin insasi natura lor si, de aceea, false.

Paradoxul zis al cretanului mincinos si alte exemple de logica aparent absurda n-au putut fi solutionate pana ce logicienii nu si-au dat seama ca exista adevaruri complexe ori "absurditati", care nu-si afla explicatia daca nu se recurge la teoria nivelelor: ea constata ca o aceeasi formulare poate fi exacta la un nivel de gandire (si percepere a realitatii) si inexacta la un altul, confuzia iscandu-se numai cand, prin nesabuita si indaratnica simplificare, refuzam a observa ca zisul paradox absurd (al cretanului) implica solutii diferite pe diverse planuri cognitive si perceptibile, la succesive stadii de generalizare.

Tot astfel si in matematica infinitului. Acolo lucrurile stau cu totul altfel decat in aritmetica numerelor finite si totu-i numai uimire si paradox: partea este egala cu intregul, iar adaugirirle sau substractiile nu modifica totalul. In hotelul cu infinit de multe camere - zis hotel al lui Hilbert - problema gazduirii unor noi calatori nu se pune, chiar cand toate camerele sunt ocupate. Receptia nu are decat sa mute - ori de cate ori va fi necesar - pasagerul din camera 1 in camera 2, pe cel din camera 2 in camera 3 samd, creandu-se astfel un numar nelimitat de proaspete posibilitati locative. Pericopa smochinului se cade a fi si ea supusa unui tratament analog, intelegand ca trebuie interpretata nu dupa regulile dreptatii naturale si valorile axiologiei elementare, ci la nivelul propozitiilor duhovnicesti alegorice. Da, nedrept este a-i pretinde smochinului (sau oricarui alt arbore fructifer) roade atunci cand nu-i vremea recoltei, dar nedreptatea inceteaza daca intelegem ca este in fapt vorba despre a fi ori a nu fi de folos lui Dumnezeu, de a raspunde ori ba chemarii Sale.

Nu de smochini si de smochine se face mentiune in parabola aceasta, ci de om (tot asa si in alte metafore neotestamentare : parca de pasari ori de boi se ingrijise Atotputernicul!): care nu dispune de scuza valabila spre a-L refuza pe Facatorul ori pentru a-I spune: n-am timp sau nu-i acum momentul potrivit. Soroace, date, conditii, clauze, tocmeli sunt lovite de nulitate absoluta. Chemarii de sus i se poate raspunde numai cu "Iata-ma" ori cu "Da, Doamne". Motivarile, fie ele omeneste plauzibile, nu sunt luate in considerare: nu ne este ingaduit a ne eschiva nici macar pentru a ne ingropa tatal ori a ne randui cele din gospodarie, nici pentru a ne duce sa vedem tarina ce tocmai am agonisit; nici pentru a cerca boii de curand cumparati; nici pentru a nu ne desparti de femeia de care abia ne-am insotit prin nunta. Mereu si in orice clipa este vremea - si acum este - a raspunde "Iata-ma" lui Hristos. La acest nivel, pe acest plan nu se poate judeca potrivit celor de pe taramul profan al logicii juridice. Acolo termenele, intervalele, sarturile, epocile, datinile sunt perfect valabile.

Dincoace, cu totul nesemnificative si nejustificative. Roadele smochinului - produse ale firii, ale naturii maturate - sunt subordonate ciclurilor de rodire, insa devotamentul oamenilor nu cunoaste soroace si pauze. Interpretarea alegorica se impune: smochinul e omul, iar smochinul neroditor e omul si el neroditor, rece, aspru, nereceptiv chemarilor ceresti. Reactiile "robustului simt comun" nu au ce cauta in citirea formulelor spatio-temporalitatii (sunt date peste cap); si tot asa nici in dezlegarea incifrarilor duhovnicesti. Iata de ce putem afirma ca omul (smochinul in limbaj codificat) trebuie sa fie oricand gata, oricand disponibil pentru Hristos.

Nicaieri teoria disponibilitatii integrale enuntata de Andre Gide nu se aplica mai la propriu si mai desavarsit decat in relatiile dintre faptura si Ziditorul ei. Iar a fi disponibil inseamna a te nimeri oricand incins, cu toiagul in mana, cu incaltamintea in picioare, pregatit de drum, de actiune, de raspuns afirmativ, de roada. There is always time for good manners, zicala aceasta de larga circulatie in sudul Statelor Unite ne poate fi pilda si temei: se cade sa avem intotdeauna timp pentru a ne purta cuviincios, pentru a da dovada de bune deprinderi. Dupa cum in textul de la Matei ("Impaca-te cu parasul tau degraba pana ce esti cu el pe cale..."), parasul - potrivit interpretarii Parintelui Arhimandrit Ilie Cleopa (v. Ioanichie Balan, Convorbiri duhovnicesti, 1984, p.111) - nu este decat constiinta noastra care ne cere sa ne impacam cu Dumnezeu cat mai suntem inca pe calea acestei vietiori dupa cum din insesi cuvintele Mantuitorului rezulta ca locurile unde cad semintele semanatorului reprezinta inimile ascultatorilor

Cuvantului dumnezeiesc, tot astfel smochinul de la Marcu nu-i decat simbolul omului in general, iar smochinele sunt faptele sale bune, supunerea sa vrerii lui Dumnezeu, propensiunea (si datoria) sa de a veni in ajutorul aproapelui, de a nu-si precupeti innascuta putinta: a raspunde in oricare caz, repede si cu sarg, oricarui apel al divinitatiisau al semenului aflat la ananghie. Pe acest semen il personifica indeosebi Hristos in episodul smochinului pentru ca se arata constrans de o nevoie strict omeneasca: foamea. (In chip analog este si calatorul ranit din parabola samarineanului milostiv, iar preotul si levitul sunt smochini neroditori de mila, de luare-aminte la suferinta altuia si de ragaz: nici pentru ei nu a fost "timpul facerii de bine".)

Nu putem culege scuze nici din cele mai firesti si mai legitime imprejurari: tarinile, boii, nevasta, ba si inmormantarea parintelui nu-s, cand rasuna goarna mobilizarii (glasul lui Dumnezeu adica ori strigatul de chemare in ajutor al semenului), decat chichite legaliste si pretexte procedurale: de aceea si imbraca invocarea lor un aspect incongruent, de nu si - cu exceptia dorintei de a fi de fata la ingroparea tatalui - de-a dreptul carghios. Orice preocupare, orice grija, orice bucurie, orice exigenta paleste si piere in prezenta vocii divine.

Orice neascultare este vinovatie si orice neimplinire a poruncii ori solicitarii de acelasi calificativ se invredniceste, fie ea insotita de argumentele cele mai solide. Pentru care pricina? Pentru ca este marturie de totala imposibilitate a efectuarii unei ierarhizari normale intre obligatii. Daca-i vorba de a-L urma pe Hristos sau de a-L sluji, nimic nu poate sa constituie temei de absenta motivata, considerent de neintocmire a unui proces-verbal de carenta, legitima aparare, scuza legala. Bogatia (parabola tanarului bogat), ogoarele, dobitoacele, casatoria, pana si pietatea filiala se sterg la ivirea Domnului. Zadarnic se apara smochinul fluturand tipicul anotimpurilor, termenelor fatale, soroacelor de obste si de sart. Ele toate - cum graieste o destul de vulgarizata si corupta prin abuziva si nediscriminatorie intrebuintare expresie populara - nu tin. Oricand, oriunde, in orice imprejurari omul e tinut (si de data aceasta verbul isi redobandeste ipostaza lui nobila) sa mearga, sa alerge, sa sara in sprijinul coexistentilor sai ori la slujirea Facatorului sau.

Am pomenit supra de goarna mobilizarii; nici ca se poate comparatie mai adecvata: chemarea lui Hristos mobilizeaza irezistibil, amanare nu incape, motivatii nu-s de conceput; nici Moise, care-si invoca gangavia, nici tanarul care-si pretexteaza bogatia, nici omul caruia i-a rodit tarina nu-s scuzati: li se cere sa asculte (in amandoua intelesurile). Sarmana scuza a smochinului: nu-i vremea mea! E intotdeauna vremea slujirii si a facerii binelui. Si vai de acei ce nu procedeaza aidoma fratilor Simon si Andrei ("Iar ei, indata lasand mrejele, au mers dupa El") sau lui Levi-Matei ("Si plecand Iisus de acolo a vazut un om care sedea la vama, cu numele Matei, si i-a zis acestuia; Vino dupa Mine.

Si sculandu-se a mers dupa El"). Repede, de indata, fara sovaiala, toate lasandu-le balta (de-mi este permis a zice astfel), neprivind inapoi, necerand nici o pasuire cat de mica, de indreptatita, de fireasca. Glasul Domnului - tunet, goarna, instantaneitate. Nefericitul smochin nu-i altul decat nestiutorul, proceduristul, legalistul, de-sine-statatorul, invartosatul, formalistul fariseu care se socoteste aparat de termene si de strictetea prescriptiilor, care isi ajunge siesi si nu are nevoie de mila ori Duh Sfant, care altadata se indreptatea falindu-se ca da zeciuiala din chimen, izma si marar! Ce-ar fi putut face, practic, smochinul? Sa fi intrat, de obida si rusine, in pamant; sa se fi stramutat, de ciuda si emotie, in mare; sau mai bine, mult mai bine, sa-I fi fost Domnului - prin launtrica bunavointa, stradanie si cutremurare - prilej de minune pozitiva. Exista o mica legenda japoneza a carei citare nu-i nelalocul ei aici: un filozof se plimba in padure; se opreste in fata unui arbust si se adreseaza unei ramuri rostind: vorbeste-mi despre Dumnezeu.

Creanga, atunci, infloreste. De nu putea sa rodeasca fructe, smochinul ar fi putut macar inflori ori se pleca sfios si nemultumit de sine. Dar privelistea aceea a pomului incremenit in cenusiul nerodirii sale, sec (nu mai putin decat lemnul crucii), sterp, incapatanat, credincios neinduplecatei lui scadente, tare pe situatia lui calendaristica, semet in fariseica lui "dreptate", netulburat de vreo indoiala trebuie sa fi trezit mania Domnului nu mai putin decat forfota vanzatorilor de porumbei si a schimbatorilor de bani in cuprinsul unui lacas de sfintenie (Din palida lor aschie va fi rasarit neroditorul pom!). Hristos, in jurul Caruia se strang firele complotului ucigas, Hristos e, sa nu uitam, intr-o faza mai curand dreapta decat milostivnica: asa incat pe unii cu biciul ii alunga, iar pe celalalt il afuriseste. Sa stam bine, sa luam aminte, sa judecam cu multa chibzuinta. pentru nimic in lume sa nu primejduim avutul cel mai de pret - sufletul - oferind Domnului jalnicul, iritantul, netrebnicul spectacol al unor fiinte refugiate in prostia rea, fudula, stupida a legalismului contabilicesc. Contabilitatea, celalalt nume al demonismului, arma preferata si statornica metoda de lucru a vrajmasului!

Sa nu plece Hristos de la noi infometat, insetat, cu inima desarta si sufletul mahnit. Tanarul bogat se indeparteaza trist, dar intelept este a presupune ca, vazandu-l cum pleaca, Domnul se va fi indurerat de el. Daca Hristos ne face neasemuita cinste de a ni se adresa, raspunsul nostru fulgerator - neoprindu-se la nimic altceva, ci real, cuminte, sigur - sa fie numai : Iata-ma, Doamne". Raspuns neexaltat, neexagerat, strain de orice imprudenta si delir, raspuns calm si sagace, pentru ca se stie ca realitatea cea mai reala se numeste Hristos. Hristos acum si de-a pururi. Hristos "cu timp si fara timp". Hristos, detinatorul cheilor vietii, Domn al sambetei si al timpului. Cuprins Nota asupra editiei (Stefan Iloaie) Repere biobibliografice (Virgil Bulat) Traire si marturisire crestina in eseurile teologice ale parintelui Nicolae Delarohia (Stefan Iloaie)

Lista de abrevieri

Cuvant inainte

Ce-I datorez eu lui Hristos Femeia canaaneanca Timpul smochinelor Cana Galileii Nicodim Vocatia monahala Felurimi Sfanta manie Infricosatoarea Judecata Falsul idealism "Doamne, sa vad!" Marturisirile Domnului Apa cea vie (Femeia samarineanca) Curajul Pilda magilor si nepilda lui Irod Praznicul Sfantului Antonie cel Mare Lepadarea de Hristos Increderea Verbul "a crede" Tragedia lui Iuda O contributie la problema epifaniei "Se va lua de la voi" Domnul a venit sa ne mantuiasca si sa ne scandalizeze Predica la Duminica a 5-a dupa Rusalii Lumina lumii Reflectii despre moarte In legatura cu problema predestinarii Predica la praznicul Sfantului Ioan Botezatorul Predica la praznicul Intampinarii Domnului Predica la Duminica Ortodoxiei Duminica Tomii Duminica a 7-a dupa Rusalii Marinimia Domnului Cinstirea Sfantului Arhidiacon Stefan Doua evlavii ce nu se cuvine a fi parasite: cinstirea crucii si a Maicii Domnului Femeia garbova Cazul Zaheu Predica la Duminica a4-a din Postul Mare Admiratiile Domnului Sfantul Prooroc Ilie Iertarea Fantomele din ceata Pericopa de la Luca 7, 11-17 sau despre mila Sfinti si oameni iubiti Daruind vei dobandi O vorba buna O pseudoproblema Tabara Magura si Manastirea Ciolanu Crez ortodox O picatura de sange Reflectii calugaresti Addenda Se poate vorbi despre nedreptatea lui Dumnezeu? Predica in Duminica dinaintea Marelui Post Predica la Duminica Ortodoxiei (2) Referinte critice Indice de nume Indice de opere Indice de locuri indice tematic Indice al duminicilor, sarbatorilor si zilelor cuvantarilor

Autor:
N. Steinhardt
Editura:
Polirom
An aparitie:
2008
Limba:
Romana
Cod:
978-973-46-1084-6

Scrie o opinie

Nota: HTML este citit ca text!

Rating: min           max
Continua